Potrivit unei investigații publicate de presa internațională de prestigiu, România apare într-un context care indică o vulnerabilitate instituțională gravă. Ancheta arată că documente românești, inclusiv pașapoarte, au fost folosite de cetățeni ruși pentru a ocoli sancțiunile internaționale. Nu este vorba despre erori izolate, ci despre tipare recurente care indică existența unor mecanisme opace în interiorul administrației.

Eliberarea cetățeniei și a pașapoartelor este gestionată de structuri clare ale statului: Autoritatea Națională pentru Cetățenie, Direcția Generală de Pașapoarte și instituțiile aflate sub coordonarea Ministerului Afacerilor Interne. Vorbim despre mecanisme sensibile, cu impact direct asupra securității naționale și europene. În acest context, ideea că aceste practici ar fi trecut complet neobservate devine greu de susținut.

Contradicția majoră apare atunci când raportăm aceste fapte la discursul public din ultimul an. Conducerea politică și structurile de putere au invocat constant amenințarea rusă pentru a explica alegeri contestate, campanii de dezinformare și apariția unor personaje politice controversate, precum Călin Georgescu. Rusia a fost prezentată drept un actor omniprezent și destabilizator.

Și totuși, exact în acest context, statul român pare să fi permis eliberarea de pașapoarte și cetățenii către persoane care urmăreau explicit evitarea sancțiunilor impuse Rusiei. Cum se explică această ruptură logică? Este România suficient de vigilentă pentru a vedea influențe externe în alegeri, dar incapabilă să controleze propriile mecanisme administrative?

Ipoteza unei simple incompetențe este insuficientă. Mai plauzibil este scenariul unei administrații capturate, în care responsabilitatea este fragmentată, controalele sunt formale, iar deciziile reale se iau în afara oricărui cadru transparent. Nimeni nu răspunde direct, iar sistemul funcționează în beneficiul celor care exploatează ambiguitatea.

Apar întrebări incomode, dar legitime. România chiar este atât de naivă încât să creadă că fluxurile de refugiați și procedurile de acordare a cetățeniei nu puteau fi exploatate de rețele ostile? Este plauzibil ca printre ucrainenii veniți legitim să nu fi existat și infiltrați ruși? Sau asistăm la o mascaradă convenabilă, în care amenințarea externă este invocată selectiv, doar atunci când servește intereselor politice interne?

Dacă acest sistem funcționează de ani de zile, beneficiarii sunt evidenți: intermediari, funcționari protejați și rețele de influență. Costurile sunt suportate de cetățeni, de credibilitatea statului român și de securitatea Uniunii Europene.

Fără anchete reale și asumare politică, cetățenia română riscă să rămână o monedă de schimb într-un sistem deturnat. Iar un stat care nu mai controlează cine și cum devine cetățean nu mai poate pretinde că își controlează propriul viitor.