Pe 1 noiembrie 1934, la Berlin, reprezentanții guvernului britanic, în frunte cu Frederick Leith-Ross, și ai Reichului german au semnat Acordul anglo-german de plăți, împreună cu un schimb de scrisori (completate pe 12 noiembrie). Textul a apărut ca Cmd. 4726 și, ulterior, în Treaty Series 026/1936 (Cmd. 4963). A intrat în vigoare în aceeași zi. Nu este un acord de clearing: tocmai pe acesta l-au evitat, după ce un proiect de clearing fusese parafat.

Articolul 1: guvernul german emite, fără restricții, certificate de devize pentru importul de mărfuri britanice. Cincizeci și cinci la sută din valoarea exporturilor germane către Regatul Unit, calculată lunar după media statisticilor din penultima lună, este rezervată plății acestor importuri. Mărfurile trebuie însoțite de certificat de origine britanică, eliberat de camerele de comerț. După consultare, Germania poate restrânge temporar certificatele; cărbunele, cocsul, heringii, firele și țesăturile primesc atenție specială.

Articolul 4: Reichsbank pune imediat la dispoziție cel puțin 400.000 de lire sterline pentru lichidarea datoriilor comerciale restante față de persoane din Regatul Unit, din vânzarea de bunuri. Articolul 6: dacă suma nu ajunge, Reichsbank alocă încă 10 la sută din exporturile către Regatul Unit, până la 1 noiembrie 1935. Articolul 5 pune capăt, pentru plățile scadente după 1 noiembrie 1934, Acordului de schimb din 10 august 1934 (contul special de sondermarks).

Articolul 7: Germania continuă să pună sterline la Bank of England pentru cupoanele împrumuturilor Dawes și Young deținute de britanici, la valoarea integrală, potrivit Acordului de transfer din 4 iulie 1934, și oferă deținătorilor britanici de împrumuturi non-Reich obligațiuni de consolidare de 4 la sută. Articolul 10 prevede un comitet de reprezentanți guvernamentali care să supravegheze aplicarea.

Runciman a anunțat Camera Comunelor în aceeași zi: alocarea de 55 la sută trebuia, după tendința obișnuită a comerțului, să acopere integral exporturile britanice către Germania; sondermarks rămase urmau să fie lichidate în trei luni. Acordul nu este Convenția navală din 1935 și nu reglementează frontiere.

Revizuirea din 1 iulie 1938, cu scară glisantă și dobânzi reduse la Dawes, Young și împrumuturile austriece, este un instrument ulterior. Plățile de dobândă către deținătorii britanici au ținut până în septembrie 1939; izbucnirea războiului a închis cadrul, nu un articol de denunțare din 1934.

Imagine: Poarta Brandenburg, Berlin, orașul semnării; Thomas Wolf, 3 mai 2008; CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Anglo-German Payments Agreement. Textul tratatului: Acordul anglo-german de plăți, Berlin, 1 noiembrie 1934 (declarația lui Runciman; Cmd. 4726).