Acordul dintre Puterile Aliate și Asociate privind contribuția la cheltuielile de eliberare a teritoriilor fostei monarhii austro-ungare a fost semnat la Saint-Germain-en-Laye, pe 10 septembrie 1919, în franceză, engleză și italiană, cu prioritate a textului francez în caz de divergență. Părțile enumerate în preambul sunt Statele Unite, Belgia, Imperiul Britanic, China, Cuba, Franța, Grecia, Italia, Japonia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, Statul sârbo-croato-sloven, Siamul și Statul ceho-slovac. Nu e Tratatul de pace cu Austria, încheiat tot acolo în aceeași zi.

Articolul 1: Polonia, România, Statul sârbo-croato-sloven și Statul ceho-slovac, ca state cărora li se transferă teritoriu al fostei monarhii sau ca state născute din descompunerea ei, se angajează să plătească, ca contribuție la cheltuielile de eliberare, sume care nu depășesc în total echivalentul a un miliard și jumătate de franci aur, după greutatea și titlul aurului din legea de la 1 ianuarie 1914.

Articolul 2 împarte totalul după raportul veniturilor medii din anii financiari 1911, 1912 și 1913 ale teritoriilor dobândite de fiecare din fosta monarhie; veniturile Bosniei și Herțegovinei sunt scoase din calcul. Baza e cea reținută de Comisia de reparații, potrivit articolului 203 din Partea IX a Tratatului de pace cu Austria, ca cea mai potrivită să arate capacitatea financiară. Contribuția ceho-slovacă nu trece de 750 de milioane de franci; un eventual excedent scade totalul de un miliard și jumătate și nu trece asupra celorlalte state.

Articolul 3: suma datorată pentru eliberare, plus valoarea bunurilor și posesiunilor fostei monarhii transferate, evaluată după articolul 207 din aceeași Parte IX, se compensează cu pretențiile de reparații recunoscute, dacă există. Articolul 4, în forma originară: dacă eliberarea și bunurile depășesc pretențiile, statul emite, în trei luni de la notificarea Comisiei, obligațiuni la purtător pentru excedent, predabile persoanei sau organismului desemnat de Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța și Italia; dobândă de cinci la sută de la 1 ianuarie 1926, rambursare în douăzeci și cinci de trageri anuale egale de la 1 ianuarie 1931, cu răscumpărare anticipată la par după preaviz de nouăzeci de zile. Articolul 5: dacă pretențiile depășesc sarcina, suma din articolul 3 se socotește plată de reparații, iar alte plăți către acel stat se opresc până când ceilalți creditori primesc o proporție asemănătoare.

Statul sârbo-croato-sloven a aderat pe 5 decembrie, România pe 9 decembrie. O declarație semnată la Paris pe 8 decembrie 1919 a înlocuit articolele 4 și 5: fiecare dintre cele patru state emite obligațiuni pentru întreaga sumă de eliberare plus valoarea bunurilor, la cererea Comisiei, iar Comisia reține, la scadență, sumele de dobândă și amortizare din reparațiile cuvenite. Pentru semnatari, forța a început, în principal, pe 16 iulie 1920. Statele Unite nu au înaintat textul Senatului. Prin articolul 74 alineatul 2 din Tratatul de la Trianon, mecanismul s-a aplicat și Ungariei. Înregistrare la Liga Națiunilor: seria de tratate, volumul 2, nr. 44.

Textul consultat e retipărirea oficială din Australian Treaty Series 1919 nr. 10, aliniată cu Tratatul britanic 1919 nr. 14 și cu FRUS 1919, Paris, volumul 13. Nu e acordul din aceeași zi privind plățile italiene de reparații, nici declarația de modificare din decembrie, care e un instrument separat.

Coperta: castelul din Saint-Germain-en-Laye, locul semnării; nu pretindem sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Agreement between the Allied and Associated Powers with Regard to the Contribution to the Cost of Liberation of the Territories of the Former Austro-Hungarian Monarchy; Agreement with regard to the Contributions to the Cost of Liberation [1919] ATS 10.