La Geneva, Egiptul și Israelul semnează Acordul interimar. Data instrumentului este 4 septembrie 1975. Textul fusese parafat pe 1 septembrie, la Ierusalim și la Alexandria. Nu este acordul de dezangajare din 18 ianuarie 1974 și nu este Tratatul de pace din 1979.

Henry Kissinger a mediat, dus-întors, între Anwar el-Sadat și Yitzhak Rabin. La Palais des Nations semnează, pentru Israel, Mordechai Gazit, cu generalul-maior Herzl Shafir; pentru Egipt, generalul Taha el-Magdoub. Articolul I spune că conflictul dintre ei și din Orientul Mijlociu nu se rezolvă prin forță militară, ci prin mijloace pașnice, și reia Rezoluția 338 a Consiliului de Securitate, din 22 octombrie 1973.

Articolul II: părțile nu recurg la amenințarea sau la folosirea forței, nici la blocadă militară. Articolul III: încetarea focului pe uscat, pe mare și în aer rămâne scrupuloasă; anexă, hartă și protocolul ce va urma fac parte din acord. Articolul VIII precizează: este un pas spre o pace dreaptă și durabilă, nu un acord final de pace.

Forțele israeliene se așază la răsărit de liniile J și M; egiptenele, la apus de linia E. Între E și F, și între J și K, armamentul și efectivele sunt limitate: cel mult opt batalioane de infanterie, 75 de tancuri, 72 de piese de artilerie cu bătaie de cel mult 12 km, 8.000 de oameni. Între E și J stă zona-tampon a Forței de Urgență a ONU, cu mandat prelungit anual. La sud de E și la vest de M nu stau forțe militare; acolo se întorc câmpurile petroliere de la Abu Rudeis.

În zona-tampon, un sistem de avertizare timpurie e încredințat Statelor Unite: două stații de supraveghere, una egipteană și una israeliană, fiecare cu cel mult 250 de oameni; trei posturi americane de veghe în pasurile Mitla și Giddi, cu cel mult 200 de civili americani, fără arme grele. Recunoașterea aeriană americană, o misiune la 7–10 zile, merge la ambele părți și la coordonatorul ONU.

Marfa ne-militară către sau dinspre Israel trece prin Canalul Suez. O comisie mixtă, sub egida coordonatorului ONU, ajută Forța de Urgență. Acordul nu este pace; negocierile pentru un acord final rămân, în cadrul conferinței de la Geneva, după Rezoluția 338.

Acordul intră în vigoare la semnarea Protocolului. Grupul militar de lucru de la Geneva are două săptămâni să-l scrie; pe 22 septembrie Gazit, Shafir și Magdoub îl parafează. Prima fază este predarea petrolului, în cel mult opt săptămâni de la începere; redislocarea se încheie în cinci luni. Lumea arabă, mai ales Siria și OEP, judecă aspru Cairo pentru pasul făcut cu Occidentul.

Nu este Camp David din 1978. Semnăturile de la Geneva sunt ale lui Gazit și ale lui Magdoub, pe un text care își spune, negru pe alb, că nu închide pacea.

Imagine: Palais des Nations, Geneva; Vassil, 2014; CC0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Sinai Interim Agreement. Textul tratatului: Agreement between Egypt and Israel, 4 septembrie 1975 (UN Peacemaker).