Convenția privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale a fost adoptată la Helsinki, pe 17 martie 1992, de Consilierii principali ai guvernelor CEE-ONU pentru probleme de mediu și apă, la a cincea sesiune reluată. Deschisă spre semnare la Helsinki în aceeași zi și a doua, apoi la sediul ONU din New York până la 18 septembrie 1992. Trei limbi autentic egale: engleza, franceza, rusa. Depozitar: secretarul general al ONU. UNTS nr. 36605, vol. 2105. La aceeași sesiune a fost adoptată și Convenția privind apele transfrontaliere, instrument distinct.

Articolul 1: accident industrial — eveniment dintr-o evoluție necontrolată a unei activități cu substanțe periculoase, în instalație sau, în limitele articolului 2, în transport; activitate periculoasă — prezența unor substanțe peste pragurile din anexa I, capabilă de efecte transfrontaliere. Efecte: oameni, floră, faună, sol, apă, aer, bunuri, patrimoniu. Partea de origine și partea afectată. Articolul 2: prevenire, pregătire, răspuns, asistență reciprocă, cercetare, schimb de informații și tehnologie. Nu se aplică accidentelor nucleare, instalațiilor militare, cedărilor de baraje (cu excepția efectelor unui accident industrial provocat de acestea), transportului terestru în afara răspunsului de urgență și a transportului pe sit, organismelor modificate genetic, activităților marine și deversărilor pe mare.

Articolul 3: părțile previn, reduc frecvența și gravitatea, atenuează efectele; operatorul e obligat să asigure desfășurarea sigură; măsuri legislative, de reglementare, administrative și financiare. Articolul 4: identificarea activităților periculoase și notificarea părților afectate; neînțelegerile merg la o comisie de anchetă (anexa II); procedura din anexa III; o evaluare a impactului transfrontieră care include accidentele industriale poate îndeplini cerințele. Articolele 6–7: prevenire și politici de amplasare, fără a reproduce listele de substanțe. Nu este un manual de intervenție.

Articolul 8: planuri de urgență pe sit, de către operator, și în afara sitului; informare reciprocă; planuri comune unde e cazul. Articolul 9: informarea publicului din zonele care pot fi afectate și acces echivalent la proceduri. Articolul 10: sisteme de notificare compatibile; în caz de accident sau amenințare iminentă cu efecte transfrontaliere, partea de origine notifică fără întârziere. Articolele 11–12: răspuns și asistență reciprocă. Articolul 17: autorități competente și puncte de contact permanente pentru notificare și asistență.

Articolul 18: Conferința părților, prima reuniune în cel mult un an de la intrarea în vigoare — Bruxelles, 22–24 noiembrie 2000. Articolul 30: în vigoare a nouăzecea zi după al șaisprezecelea instrument — 19 aprilie 2000; instrumentul unei organizații de integrare regională nu se adaugă la cele ale statelor membre. Protocolul de la Kiev privind răspunderea civilă, din 21 mai 2003, e un instrument ulterior, comun cu convenția apelor. Amendamentele din 2015 la anexa I nu fac parte din textul original.

Coperta: Finlandia Hall din Helsinki, locul conferințelor diplomatice ale orașului; UNTC indică doar Helsinki, nu sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Convention on the Transboundary Effects of Industrial Accidents; Convention on the Transboundary Effects of Industrial Accidents (certified true copy).