Pe 15 noiembrie 1965, la Haga, a fost încheiată Convenția privind comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială. Un original în engleză și franceză, textele fiind egal autentice, depus în arhivele guvernului Țărilor de Jos. Nu este Convenția de procedură civilă din 1 martie 1954 și nu este Convenția de la Haga din 1970 privind administrarea probelor. Articolul 26: deschisă spre semnare de statele reprezentate la a X-a sesiune a Conferinței de la Haga de drept internațional privat; instrumentele de ratificare se depun la Ministerul Afacerilor Externe al Țărilor de Jos.

Articolul 1: se aplică ori de câte ori, în materie civilă sau comercială, un act judiciar sau extrajudiciar trebuie transmis pentru comunicare în străinătate; nu se aplică dacă adresa destinatarului nu este cunoscută. Articolul 2: fiecare stat contractant desemnează o Autoritate centrală care primește cererile din celelalte state și procedează după articolele 3–6, organizată după propriul drept. Articolul 3: autoritatea sau ofițerul judiciar competent din statul de origine trimite Autorității centrale a statului solicitat o cerere după modelul anexat, fără legalizare sau formalitate echivalentă; actul și cererea, în dublu exemplar. Articolul 4: dacă cererea nu respectă convenția, Autoritatea centrală îl informează de îndată pe solicitant și își precizează obiecțiile.

Articolul 5: Autoritatea centrală comunică actul sau dispune comunicarea, fie după dreptul intern pentru actele interne, fie după o metodă cerută de solicitant, dacă nu este incompatibilă cu dreptul statului solicitat; predarea voluntară destinatarului rămâne posibilă; poate cere traducerea în limba oficială; rezumatul din formularul anexat se comunică odată cu actul. Articolul 6: certificat după modelul anexat, cu metoda, locul, data și persoana; se trimite direct solicitantului. Articolul 7: mențiunile tip din formulare, în franceză sau engleză. Articolul 8: comunicarea prin agenți diplomatici sau consulari, fără constrângere; un stat poate să se opună, în afară de cazul în care destinatarul este național al statului de origine. Articolul 9: canale consulare către autoritățile desemnate; în împrejurări excepționale, canale diplomatice.

Articolul 10: dacă statul de destinație nu se opune, convenția nu împiedică trimiterea prin poștă, comunicarea directă între ofițeri judiciari sau comunicarea de către o persoană interesată prin ofițerii statului de destinație. Articolul 11: două sau mai multe state pot conveni alte canale, inclusiv comunicarea directă între autorități. Articolul 12: comunicarea nu dă naștere la taxe pentru serviciile statului solicitat; solicitantul suportă costurile unui ofițer judiciar sau ale unei metode anume. Articolul 13: refuz numai dacă executarea ar aduce atingere suveranității sau securității; nu se poate refuza doar pentru că dreptul intern își rezervă competența exclusivă sau nu ar admite acțiunea. Articolul 14: dificultățile se soluționează pe cale diplomatică.

Articolul 15: dacă pârâtul nu s-a prezentat, hotărârea nu se dă până nu se stabilește că actul a fost comunicat după dreptul intern al statului solicitat sau predat efectiv, la timp pentru apărare; un stat poate declara că judecătorul poate hotărî totuși dacă au trecut cel puțin șase luni de la transmitere, fără certificat, după eforturi rezonabile; măsuri provizorii sau de protecție rămân posibile. Articolul 16: judecătorul poate relua termenul de apel dacă pârâtul, fără vină, nu a cunoscut actul sau hotărârea la timp și are o apărare verosimilă pe fond; cererea într-un termen rezonabil; un stat poate fixa un termen care nu poate fi mai scurt de un an de la hotărâre; articolul nu se aplică stării și capacității persoanelor. Articolul 17: actele extrajudiciare se transmit după aceleași metode.

Articolul 22: între părțile comune, convenția înlocuiește articolele 1–7 din convențiile de procedură civilă din 1905 și 1954. Articolul 25: nu derogă de la alte convenții pe aceleași materii. Articolul 27: intră în vigoare în a șaizecea zi după al treilea instrument de ratificare. UNTS 658 I-9432: 10 februarie 1969, după Statele Unite, Regatul Unit și Republica Arabă Unită. Articolul 28: aderare după intrarea în vigoare, cu posibilitatea obiecției în șase luni din partea unui stat care ratificase deja. Articolul 30: cinci ani, apoi reînnoire tacită; denunțare cu șase luni înainte. Nu este Regulamentul european privind comunicarea actelor și nu este Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii.

Imagine: Palatul Păcii, Haga, locul Conferinței; Steven Lek, 26 iunie 2018; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Hague Service Convention. Textul tratatului: Convenția privind comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, Haga, 15 noiembrie 1965 (UNTS 658 I-9432).