Convenția privind documentele de identitate ale marinarilor, 1958, a fost adoptată la Geneva, pe 13 mai 1958, de Conferința Generală a Organizației Internaționale a Muncii, la a patruzeci și una sesiune, deschisă pe 29 aprilie. Al șaptelea punct de pe ordine: recunoașterea reciprocă sau internațională a cărților naționale de identitate ale marinarilor. Nu e Convenția nr. 185 din 2003, care o revizuiește. Textele autentică sunt engleza și franceza. Înregistrată la ONU ca UNTS nr. 5598, volumul 389, de OIT, pe 5 martie 1961.

Articolul 1 se aplică oricărui marinar angajat în orice calitate la bordul unei nave, alta decât o navă de război, înmatriculate pe un teritoriu pentru care convenția e în vigoare și folosite obișnuit în navigația maritimă. Îndoielile asupra categoriilor de persoane le tranșează autoritatea competentă, după consultarea organizațiilor armatorilor și marinarilor. Articolul 2: fiecare membru emite, la cerere, naționalilor săi marinari un document conform articolului 4; dacă e impracticabil pentru clase speciale, un pașaport care indică calitatea de marinar are același efect. Poate emite documentul și altor marinari care servesc pe o navă înmatriculată pe teritoriul său sau înregistrați la un birou de plasare de acolo.

Articolul 3: documentul rămâne în posesia marinarului. Articolul 4 cere un suport simplu, durabil, pe care modificările să fie lesne detectabile, cu autoritatea emitentă, data și locul emiterii și mențiunea că e document de identitate al marinarului în sensul convenției. Datele despre titular, în principiu: nume, naștere, naționalitate, semnalmente, fotografie, semnătură sau, dacă nu poate semna, amprentă. Forma exactă o decide membrul după consultare; legislația națională poate cere mențiuni suplimentare. Nu transcriem un caiet de sarcini de tipărire.

Articolul 5: titularul unui document valabil emis de autoritatea competentă a unui teritoriu pentru care convenția e în vigoare e readmis pe acel teritoriu, cel puțin un an după orice dată de expirare indicată. Articolul 6 cere fiecărui membru să permită intrarea pentru concediu temporar la țărm cât nava e în port și, dacă documentul are spațiu pentru mențiuni, pentru îmbarcare, transfer, tranzit spre altă țară sau repatriere, ori alt scop aprobat. Membrul poate cere dovezi ale intenției și poate limita șederea; articolul nu restrânge dreptul de a împiedica o persoană anume să intre sau să rămână. Nu transcriem un ghid de viză sau de control la frontieră.

Articolul 7: ratificările formale se comunică directorului general al Biroului Internațional al Muncii, pentru înregistrare. Articolul 8: convenția leagă doar membrii ale căror ratificări au fost înregistrate; intră în vigoare la douăsprezece luni de la înregistrarea a două ratificări, apoi la douăsprezece luni de la înregistrarea fiecărei ratificări ulterioare. Potrivit notei UNTS, a intrat în vigoare pe 19 februarie 1961. Articolul 9: denunțare după zece ani de la prima intrare în vigoare, cu efect la un an de la înregistrare, apoi pe perioade de zece ani.

Directorul general notifică membrii OIT despre ratificări și denunțări și, la a doua ratificare, data intrării în vigoare; comunică Secretarului General al ONU, potrivit articolului 102 din Cartă, datele complete. Consiliul de administrație poate raporta Conferinței despre funcționare și despre oportunitatea unei revizuiri. Dacă o convenție nouă de revizuire intră în vigoare, ratificarea ei denunță de drept pe aceasta, care încetează să mai fie deschisă ratificării, rămânând însă în vigoare pentru membrii care n-au ratificat-o pe cea nouă. După convenția nr. 185, C108 nu mai e deschisă ratificării.

Coperta: Palais des Nations din Geneva, locul conferințelor OIT; nu pretindem sala sesiunii maritime. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Seafarers' Identity Documents Convention, 1958; Convention (No. 108) concerning Seafarers' National Identity Documents.