Pe 4 noiembrie 1950, la Palazzo Barberini din Roma, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Textele în engleză și franceză sunt egal autentice. Depozitarul este secretarul general. Nu este Declarația universală a drepturilor omului din 1948 și nu este Carta drepturilor fundamentale a UE.

Articolul 1: înaltele părți contractante asigură oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile din Titlul I. Articolul 2 ocrotește viața; pedeapsa cu moartea pronunțată de o instanță pentru o infracțiune prevăzută de lege rămâne permisă. Articolul 3 interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante. Articolul 4 interzice sclavia, servitutea și munca forțată, cu excepțiile enumerate. Articolul 5 garantează libertatea și siguranța persoanei, cu cazurile de privare de libertate prevăzute de lege. Articolul 6: proces echitabil, public, într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială.

Articolele 8–11 ocrotesc viața privată și de familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și libertatea de întrunire și de asociere, cu limitele prevăzute de lege și necesare într-o societate democratică. Articolul 13: cale de atac efectivă în fața unei autorități naționale. Articolul 14: exercitarea drepturilor fără discriminare. Articolul 15: derogare în timp de război sau de pericol public, cu excepția articolelor 2 (în afara morților din acte de război licite), 3, 4 alineatul 1 și 7. Articolul 64: rezervele generale sunt interzise; o rezervă trebuie să indice legea internă vizată.

Articolul 19 instituie două organe: Comisia europeană a drepturilor omului și Curtea europeană a drepturilor omului. Articolul 24: orice parte poate sesiza Comisia pentru o pretinsă încălcare de către altă parte. Articolul 25: petițiile individuale, ale organizațiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane sunt posibile numai dacă statul a recunoscut această competență; Comisia o exercită după cel puțin șase declarații. Articolul 26: epuizarea căilor interne și termen de șase luni. Articolul 32: dacă cauza nu ajunge la Curte în trei luni, Comitetul de miniștri decide cu două treimi dacă a existat o încălcare; decizia este obligatorie.

Articolul 44: numai părțile și Comisia pot aduce o cauză în fața Curții. Articolul 46: jurisdicția Curții este obligatorie doar pentru statele care depun o declarație în acest sens. Articolul 66: convenția se ratifică; ratificările se depun la secretarul general; intră în vigoare după al zecelea instrument. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 (UNTS 213 I-2889, STE nr. 005). Articolul 65: denunțare după cinci ani de calitate de parte și preaviz de șase luni.

Convenția din 1950 nu desființează pedeapsa cu moartea, nu face petiția individuală obligatorie și nu dă particularilor acces direct la Curte. Protocolul nr. 11, în vigoare din 1 noiembrie 1998, a înlocuit Comisia cu o Curte unică permanentă. Aderarea Uniunii Europene, prevăzută ulterior de Tratatul de la Lisabona, nu este o clauză din 1950.

Imagine: Palazzo Barberini, Roma, locul deschiderii spre semnare; Chabe01, 30 august 2021; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: European Convention on Human Rights. Textul tratatului: Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Roma, 4 noiembrie 1950 (STE nr. 005).