La 13 decembrie 1957, la Paris, membrii Consiliului Europei au semnat Convenția europeană de extrădare (ETS nr. 24). Textele autentice sunt engleza și franceza, într-un singur exemplar depus în arhivele Consiliului. Depozitar: Secretarul general. Înregistrare: UNTS 5146, vol. 359. Convenția e deschisă semnării membrilor Consiliului și urmează să fie ratificată (articolul 29(1)).

Articolul 1: părțile se angajează să-și predea reciproc, sub rezerva condițiilor convenției, persoanele urmărite de autoritățile competente ale părții solicitante pentru o infracțiune sau reclamate pentru executarea unei pedepse ori a unui ordin de detenție. Articolul 2(1): extrădarea se acordă pentru infracțiuni pedepsite, în ambele drepturi, cu privare de libertate sau cu un ordin de detenție de cel puțin un an, ori cu o pedeapsă mai aspră; dacă există deja condamnare, pedeapsa trebuie să fie de cel puțin patru luni. Articolul 2(3)–(4): o parte al cărei drept nu permite extrădarea pentru anumite infracțiuni le poate exclude, cu listă depusă la Secretarul general.

Articolul 3(1): extrădarea nu se acordă dacă infracțiunea e considerată de partea solicitată infracțiune politică sau conexă. Articolul 3(2): aceeași regulă dacă există temeiuri serioase că o cerere pentru o infracțiune de drept comun e făcută pentru a urmări persoana din cauza rasei, religiei, naționalității sau opiniei politice. Articolul 3(3): atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale nu e infracțiune politică în sensul convenției. Articolul 4 exclude infracțiunile pur militare. Articolul 5: infracțiunile fiscale, vamale și de schimb doar dacă părțile au convenit astfel.

Articolul 6(1)(a): o parte are dreptul să refuze extrădarea propriilor naționali. Dacă nu extrădează, articolul 6(2) cere, la cererea părții solicitante, sesizarea autorităților proprii, dacă acestea consideră procedurile potrivite. Articolul 9: nu se acordă extrădarea dacă o hotărâre definitivă a fost pronunțată de autoritățile părții solicitate pentru aceleași fapte (non bis in idem). Articolul 11: dacă infracțiunea e pedepsită cu moartea în dreptul solicitantului, iar partea solicitată nu o prevede sau nu o aplică de regulă, extrădarea poate fi refuzată în lipsa unei asigurări considerate suficiente că pedeapsa nu va fi executată.

Articolul 14: regula specialității — persoana predată nu e urmărită, judecată sau deținută pentru altă infracțiune anterioară predării decât cea pentru care a fost extrădată, decât cu consimțământul părții care a predat-o sau dacă, având posibilitatea de a părăsi teritoriul, nu a făcut-o în 45 de zile de la eliberarea definitivă. Articolul 22: procedura de extrădare e guvernată, unde convenția nu dispune altfel, numai de dreptul părții solicitate. Nu e un manual de predare; e un cadru de drept penal internațional.

Articolul 29(2): convenția produce efecte la 90 de zile de la depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare. Forța: 18 aprilie 1960. Articolul 29(3): pentru fiecare semnatar ulterior, tot 90 de zile de la propriul instrument. Articolul 30: Comitetul Miniștrilor poate invita un stat nemembru să adere, cu acordul unanim al membrilor care au ratificat. Articolul 26 permite rezerve la semnare, ratificare sau aderare, cu reciprocitate. Protocoalele adiționale ulterioare sunt instrumente separate.

Ministerul francez al Afacerilor Externe de pe Quai d'Orsay, Paris, orașul în care a fost încheiată convenția, nu sala de semnare. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: European Convention on Extradition. Textul: United Nations Treaty Series, vol. 359, I-5146.