La 6 noiembrie 1997, la Strasbourg, a fost făcută Convenția europeană asupra naționalității (ETS nr. 166). Un singur original, engleză și franceză egal autentice, depus în arhivele Consiliului Europei. E deschisă spre semnare statelor membre și statelor nemembre care au participat la elaborare. Nu e Convenția din 1963 privind reducerea cazurilor de naționalitate multiplă și nu e Protocolul nr. 12 la CEDO.

Articolul 1: principii și reguli privind naționalitatea persoanelor fizice și obligațiile militare în caz de naționalitate multiplă, la care legea internă a părților trebuie să se conformeze. Articolul 2: „naționalitate” e legătura juridică dintre o persoană și un stat, nu originea etnică; copilul e persoana sub 18 ani, dacă legea aplicabilă nu prevede majoratul mai devreme. Articolul 3: fiecare stat determină cine sunt naționalii săi; ceilalți recunosc această lege în măsura compatibilității cu convențiile, obiceiul și principiile general recunoscute.

Articolul 4: dreptul la o naționalitate; evitarea apatridiei; nimeni nu e lipsit arbitrar de naționalitate; căsătoria, desfacerea ei sau schimbarea naționalității unui soț nu afectează automat naționalitatea celuilalt. Articolul 5: fără discriminare pe temei de sex, religie, rasă, culoare sau origine națională ori etnică; principiul nediscriminării între naționalii prin naștere și cei care au dobândit ulterior. Articolul 6: dobândire ex lege de către copiii unui național, cu excepții posibile pentru cei născuți în străinătate, și de către copiii găsiți pe teritoriu care altfel ar fi apatrizi; copiii născuți pe teritoriu care nu dobândesc altă naționalitate; naturalizare după rezidență legală și obișnuită de cel mult zece ani; facilitare pentru soți, copii adoptați, apatrizi și refugiați recunoscuți.

Articolul 7: pierderea din oficiu sau la inițiativa statului doar în cazurile enumerate — dobândirea voluntară a altei naționalități, fraudă, serviciu militar voluntar străin, conduită grav prejudiciabilă intereselor vitale, lipsa unei legături reale cu un național rezident obișnuit în străinătate, și altele; copiii nu pierd dacă un părinte o păstrează; fără apatridie, cu excepția fraudei. Articolul 8: renunțare dacă nu produce apatridie; statul poate limita la rezidenții obișnuiți în străinătate. Articolul 12: control administrativ sau judiciar. Articolul 13: taxe rezonabile, nu obstacol la control.

Articolul 26: nu prejudiciază drepturi mai favorabile din legea internă sau din alte instrumente; nu prejudiciază aplicarea Convenției din 1963 și a protocoalelor ei între părțile legate de acele texte. Articolul 27: forța, în prima zi a lunii următoare expirării a trei luni de la data la care trei state membre și-au exprimat consimțământul. Colecția ONU: 1 martie 2000, nr. 37248, vol. 2135, p. 213. Articolul 29: fără rezerve la capitolele I, II și VI. Articolul 31: denunțare a convenției în întregime sau doar a capitolului VII. Nu dăm aici numărul actual de părți.

Palatul Europei, Strasbourg. Sediul Consiliului Europei, nu sala confirmată a semnării. Wikimedia Commons, CC BY 3.0.

Pentru context: European Convention on Nationality. Textul: UNTS vol. 2135, p. 213.