Pe 22 noiembrie 1928, la Paris, plenipotențiarii reuniți în conferință din 12 până în 22 noiembrie au semnat Convenția privind expozițiile internaționale, sub rezerva ratificării. Nu este protocolul din 1972 și nu este amendamentul din 1988. Textul autentic este un singur exemplar în franceză, depus în arhivele Guvernului Republicii Franceze; copii certificate se trimit pe cale diplomatică guvernelor reprezentate la conferință. Articolul 40: convenția rămâne deschisă semnării la Paris până la 30 aprilie 1929.

Articolul 1: convenția se aplică doar expozițiilor internaționale oficiale sau recunoscute oficial, la care alte țări sunt invitate pe cale diplomatică, care, de regulă, nu sunt periodice, al căror scop principal este să arate progresele din una sau mai multe ramuri ale producției, fără deosebire, în principiu, între cumpărători și vizitatori la intrare. Sunt exceptate expozițiile sub trei săptămâni, cele științifice ținute cu prilejul congreselor internaționale în aceeași durată, expozițiile de arte frumoase și expozițiile organizate de o singură țară în alta, la invitația acesteia. Articolul 2 distinge expozițiile generale de cele speciale. Articolul 3: durata nu depășește șase luni; Biroul prevăzut la articolul 10 poate autoriza o expoziție generală până la cel mult doisprezece luni.

Articolul 4 fixează frecvența: într-o țară, cel mult o expoziție generală de categoria întâi (cu pavilioane naționale obligatorii) în cincisprezece ani; zece ani între două expoziții generale de orice categorie. Participarea la o expoziție de categoria întâi cere un interval de cel puțin șase ani față de precedenta de aceeași categorie; la categoria a doua, doi ani, care pot fi patru pentru expoziții de același fel. Expozițiile speciale de același fel nu coincid pe teritoriile părților și se reiau în aceeași țară după cinci ani, reducibile excepțional la trei. Articolul 8: înregistrarea la Birou cu cel puțin șase luni înainte de termenele de invitație din articolul 5.

Articolul 10 instituie Biroul Internațional al Expozițiilor, cu un Consiliu administrativ, o Comisie de clasificare și un director. Prima adunare a Consiliului este convocată la Paris de Guvernul francez în anul de după intrarea în vigoare; Consiliul stabilește sediul și alege directorul. Articolul 12: o țară, un vot; cvorum două treimi; majoritate de două treimi pentru regulament, creșterea bugetului, cereri concurente și durată peste șase luni. Articolul 14: buget provizoriu de 4.000 de lire sterline, cote după modelul Ligii Națiunilor.

Articolul 33: ratificările se depun în arhivele guvernului francez; când șapte guverne se declară gata, depozitul are loc în luna următoare, în ziua fixată de Franța, constatat prin proces-verbal semnat și de ministrul de externe francez. Articolul 36: pentru țările din primul depozit, convenția intră în vigoare la o lună de la proces-verbal. Primul depozit a fost consemnat la 17 decembrie 1930; convenția a intrat în vigoare la 17 ianuarie 1931. Articolul 35 permite aderarea după intrarea în vigoare. Articolul 37: denunțare după cinci ani, cu efect la un an. Articolul 38: dacă numărul părților scade sub șapte, Franța convoacă o conferință.

Nu este protocolul din 10 mai 1948, nu este protocolul din 30 noiembrie 1972 și nu este amendamentul din 31 mai 1988.

Imagine: Hotelul ministrului Afacerilor Externe, Quai d Orsay, depozitarul convenției; Ibex73, 16 septembrie 2017; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Convention Relating to International Exhibitions. Textul tratatului: Convenția privind expozițiile internaționale, Paris, 22 noiembrie 1928.