Convenția privind legea aplicabilă răspunderii pentru produse a fost încheiată la Haga, pe 2 octombrie 1973, în cadrul celei de-a douăsprezecea sesiuni a Conferinței de drept internațional privat. Textele englez și francez sunt la fel de autentice, într-un singur original depus la Ministerul Afacerilor Externe al Țărilor de Jos. Nu e Convenția din aceeași zi asupra administrării internaționale a succesiunilor, nici cele două instrumente de întreținere (recunoașterea hotărârilor și legea aplicabilă), tot din sesiunea a douăsprezecea.

Articolul 1 stabilește legea aplicabilă răspunderii fabricanților și a persoanelor din articolul 3 pentru daunele cauzate de un produs, inclusiv prin descriere greșită sau prin lipsa unui aviz adecvat asupra calităților, caracteristicilor sau modului de folosire. Convenția nu se aplică răspunderii dintre părți atunci când dreptul de proprietate sau de folosire a fost transmis victimei de către persoana chemată să răspundă. Se aplică indiferent de natura procedurii. Articolul 2: produsul acoperă bunuri naturale și industriale, brute sau prelucrate, mobile sau imobile; dauna înseamnă vătămare a persoanei, a bunurilor și pierdere economică, nu însă dauna produsului însuși decât dacă e însoțită de altă daună. Articolul 3 enumeră fabricanții de produs finit sau de piesă, producătorii de bun natural, furnizorii, precum și reparatorii și depozitarii din lanțul comercial, plus agenții și salariații lor.

Articolul 4: legea internă a locului vătămării se aplică dacă același stat e și reședința obișnuită a victimei, sediul principal al persoanei chemate să răspundă, sau locul unde victima a dobândit produsul. Articolul 5, cu întâietate față de articolul 4, trimite la legea reședinței obișnuite a victimei dacă acel stat e și sediul principal al persoanei chemate să răspundă sau locul dobândirii. Articolul 6: dacă nici articolul 4, nici articolul 5 nu desemnează o lege, se aplică legea sediului principal al persoanei chemate să răspundă, în afară de cazul în care reclamantul își întemeiază pretenția pe legea locului vătămării.

Articolul 7: legea locului vătămării sau a reședinței obișnuite nu se aplică dacă persoana chemată să răspundă arată că nu putea prevedea, în mod rezonabil, că produsul sau produsele de același tip ar ajunge în acel stat pe canale comerciale. Articolul 8 enumeră, fără a fi un ghid de litigiu, ce determină legea aleasă: temeiul și întinderea răspunderii, scutiri și împărțiri, felurile de daună, forma despăgubirii, cesiunea sau moștenirea dreptului, persoanele îndreptățite, răspunderea comitentului, sarcina probei legată de răspundere, prescripția. Articolul 9 îngăduie luarea în considerare a regulilor de conduită și de siguranță din statul unde produsul a fost introdus pe piață. Articolul 10: refuzul aplicării doar dacă ar fi vădit incompatibilă cu ordinea publică.

Articolul 11: aplicarea nu depinde de reciprocitate; convenția se folosește chiar dacă legea desemnată nu e a unui stat contractant. Articolele 12–14 tratează unitățile teritoriale cu reguli proprii de răspundere pentru produse și declarațiile de extindere notificate depozitarului. Articolul 15: nu prevalează asupra altor convenții pe domenii speciale care conțin dispoziții despre aceeași materie. Articolul 16 permite doar două rezerve: neaplicarea articolului 8 punctul 9 (prescripție) și neaplicarea la produse agricole brute.

Articolul 17: deschisă semnării statelor membre ale Conferinței la data sesiunii a douăsprezecea; instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare se depun la Ministerul Afacerilor Externe al Țărilor de Jos. Articolul 18: aderare ulterioară pentru membri noi ai Conferinței, membri ONU sau ai unei instituții specializate, ori părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție, după intrarea în vigoare. Articolul 20: convenția intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare, acceptare sau aprobare; același termen se aplică ratificărilor și aderărilor ulterioare.

Articolul 21: rămâne în vigoare cinci ani de la prima zi prevăzută la articolul 20, apoi se reînnoiește tacit, cu denunțare notificată depozitarului cu cel puțin șase luni înainte de expirarea perioadei. Articolul 22 cere depozitarului să notifice semnăturile, datele de forță, aderările, extinderile, rezervele și denunțările. Coperta arată Palatul Păcii de la Haga, sediul Conferinței, nu sala de semnare.

Surse consultate: Convention on the Law Applicable to Products Liability; textul oficial HCCH, Convention on the Law Applicable to Products Liability (HCCH 22).