La 18 decembrie 1979, la sediul ONU din New York, a fost deschisă spre semnare Convenția internațională împotriva luării de ostatici. Adoptată cu o zi înainte de Adunarea Generală, rezoluția 34/146. Original depus la Secretarul general, texte autentice arab, chinez, englez, francez, rus și spaniol (articolul 20). Semnare deschisă tuturor statelor până la 31 decembrie 1980; apoi ratificare și aderare, instrumente la Secretarul general (articolul 17). Înregistrare: UNTS 21931, vol. 1316.

Articolul 1 definește, în drept, infracțiunea: persoana care capturează sau reține pe cineva și amenință că îl va ucide, îl va vătăma sau îl va ține în continuare, pentru a sili un terț — un stat, o organizație interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică ori un grup — să facă sau să nu facă un act, ca o condiție explicită sau implicită a eliberării. Tentativa și complicitatea sunt infracțiuni. Nu e un ghid de luare de ostatici; e un cadru de drept penal internațional. Articolul 2: fiecare stat parte pedepsește faptele cu pedepse potrivite gravității.

Articolul 3: statul pe al cărui teritoriu e ținut ostaticul ia măsurile pe care le consideră potrivite pentru a-i ușura soarta, în special pentru eliberare și, după aceea, pentru plecare. Articolul 5: jurisdicție pe teritoriu sau la bordul unei nave ori aeronave înmatriculate; pe naționali (și, dacă consideră potrivit, apatrizi rezidenți); când silirea vizează acel stat; și, dacă consideră potrivit, când ostaticul e național al său; plus prezența făptuitorului dacă nu extrădează. Articolul 8: aut dedere aut judicare — fără excepție, cauza merge la autoritățile competente dacă nu există extrădare. Tratament echitabil în procedură.

Articolul 9: extrădarea nu se acordă dacă statul solicitat are temeiuri serioase să creadă că cererea urmărește urmărirea pe motive de rasă, religie, naționalitate, origine etnică sau opinie politică, ori că situația persoanei ar fi prejudiciată. Articolul 10: faptele sunt considerate extrădabile. Articolul 12: convenția nu se aplică unui act de luare de ostatici în conflict armat, în măsura în care se aplică Convențiile de la Geneva din 1949 și protocoalele adiționale. Articolul 13: nu se aplică când fapta e comisă într-un singur stat, ostaticul și făptuitorul sunt naționali ai acelui stat, iar făptuitorul e găsit acolo. Articolul 14: nimic nu justifică încălcarea integrității teritoriale sau a independenței politice a unui stat, contrar Cartei ONU.

Articolul 16: diferende la negociere, apoi arbitraj sau CIJ, cu rezervă permisă la articolul 16(1). Articolul 18(1): produce efecte în a treizecea zi de la depunerea celui de-al douăzeci și doilea instrument de ratificare sau aderare. Forța: 3 iunie 1983. Articolul 19: denunțare prin notificare scrisă către Secretarul general.

Convenția nu e un tratat de azil (articolul 15). Nu enumeră aici statele care nu sunt părți.

Sala Adunării Generale, sediul ONU, New York, locul deschiderii spre semnare, nu o sală de ceremonie particulară. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Hostages Convention. Textul: International Convention against the Taking of Hostages.