La 22 octombrie 1996, Conferința Internațională a Muncii, întrunită la Geneva în a 84-a sesiune (maritimă, deschisă pe 8 octombrie), a adoptat Convenția privind inspecția muncii (marinarilor), 1996 (nr. 178). Votul a fost 205 pentru, unu împotrivă și 10 abțineri. Preambulul o definește ca instrument de punere în aplicare doar de către statul de pavilion, nu ca control de stat al portului; acesta rămâne în cadrul Convenției privind marina comercială (norme minime), 1976 (nr. 147). Textele englez și francez sunt egal autentice.

Articolul 1 acoperă navele de mare, publice sau private, înmatriculate în teritoriul unui membru pentru care convenția este în vigoare și folosite la transport comercial de marfă sau pasageri ori alt scop comercial. Nava pe două registre se consideră înmatriculată în statul al cărui pavilion îl arborează. Se aplică remorcherelor de mare. Nu se aplică navelor sub 500 TRB și, când nu navighează, instalațiilor de tip platformă petrolieră; autoritatea centrală de coordonare decide, după consultarea organizațiilor reprezentative de armatori și marinari. Pescuitul maritim comercial intră doar în măsura în care aceeași autoritate consideră practicabil.

Marinarul este persoana angajată în orice calitate la bordul unei nave de mare acoperite de convenție. Condițiile de muncă și de viață includ întreținerea și curățenia spațiilor, vârsta minimă, contractele, hrana, cazarea, recrutarea, echipajul, calificările, timpul de muncă, examenele medicale, accidentele, îngrijirea medicală, prestațiile de boală, asistența socială, repatrierea, clauzele de angajare supuse legii naționale și libertatea sindicală din Convenția nr. 87 din 1948. „Dispozițiile legale” includ și hotărâri arbitrale sau contracte colective cu forță de lege.

Articolul 2 obligă fiecare membru să mențină un sistem de inspecție. Autoritatea centrală de coordonare rămâne responsabilă; poate autoriza instituții publice sau organizații competente și independente, cu listă publică. Articolul 3 cere inspecția navelor înmatriculate la intervale de cel mult trei ani și, când este practicabil, anual. La plângere sau indicii de neconformitate, inspecția se face cât mai curând. După schimbări substanțiale de construcție sau cazare, termenul este de trei luni.

Articolul 4 cere inspectori calificați, în număr suficient. Articolul 5 le dă independență față de schimbările de guvern și puterea, cu legitimație, de a urca la bord, de a examina, de a cere remedierea și, la pericol semnificativ pentru sănătate și siguranță, de a interzice părăsirea portului, cu drept de recurs, fără reținere nerezonabilă. Articolul 6 prevede despăgubire dacă nava este reținută sau întârziată fără temei; proba cade asupra armatorului sau operatorului.

Articolul 7 cere sancțiuni efective pentru încălcări și pentru obstacolarea inspectorilor; aceștia pot da avertismente în locul urmăririi. Articolul 8 impune evidențe și un raport anual de inspecție, publicat în cel mult șase luni după anul vizat. Articolul 9: un exemplar al fiecărui raport, în engleză sau în limba de lucru a navei, merge la comandant, iar altul se afișează la avizier sau se trimite reprezentanților marinarilor. După un incident major, raportul nu trece de o lună de la încheierea inspecției.

Articolul 10 înlocuiește Recomandarea privind inspecția muncii (marinari), 1926. Articolul 12 leagă doar membrii a căror ratificare este înregistrată la directorul general al Biroului Internațional al Muncii; convenția a intrat în vigoare la 12 luni după a doua ratificare, adică la 22 aprilie 2000. Recomandarea însoțitoare nr. 185 detaliază organizarea inspecțiilor. Convenția muncii maritime din 2006 este un instrument ulterior de revizuire, în sensul articolului 17, nu textul adoptat atunci.

Imagine: sediul OIM, Geneva, locul sesiunii maritime din 1996; BiiJii, 2012; CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Labour Inspection (Seafarers) Convention, 1996. Textul tratatului: Convenția (nr. 178) privind inspecția condițiilor de muncă și de viață ale marinarilor, Geneva, 22 octombrie 1996.