Convenția privind munca forțată a fost adoptată la Geneva, pe 28 iunie 1930, de Conferința Internațională a Muncii, sesiunea a 14-a, deschisă pe 10 iunie, textele francez și englez fiind autentice. C29. Depozitar: Directorul General al Biroului Internațional al Muncii. Nu e C105 din 1957, care completează ulterior cinci întrebuințări anume, nici Protocolul din 2014 la C29. Formula ILO de adoptare e data din registru.

Articolul 1: fiecare membru care ratifică se angajează să suprime folosirea muncii forțate sau obligatorii în toate formele sale, în cel mai scurt termen posibil. Articolul 2, la nivel de cadru, o definește ca orice muncă sau serviciu cerut sub amenințarea unei pedepse și pentru care persoana nu s-a oferit de bunăvoie, cu excepții legale: serviciu militar de caracter pur militar, obligații civice, muncă în urma unei condamnări judecătorești sub control public și nu în folos privat, urgențe, și servicii comunale minore. Nu transcriem un ghid operațional.

Articolul 4: autoritatea competentă nu impune și nu îngăduie munca forțată în folosul particularilor, societăților sau asociațiilor. Articolul 25: cererea ilegală e infracțiune penală, cu pedepse adecvate și aplicate. Articolele de tranziție privind recurgerea excepțională nu sunt descrise ca procedură.

Articolul 27: ratificările se comunică Directorului General. Articolul 28: leagă doar membrii ale căror ratificări sunt înregistrate; produce efecte la douăsprezece luni după înregistrarea a două ratificări; pentru fiecare membru ulterior, tot douăsprezece luni. ILO/UNTS: 1 mai 1932, UNTS 612, volumul 39. Articolul 30: denunțare după zece ani. Articolul 33: textele francez și englez sunt autentice.

Coperta: Centre William Rappard, sediul OIM din perioada conferinței; nu pretindem sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Forced Labour Convention; Forced Labour Convention, 1930 (ILO C29).