La Paris, la 6 februarie 2007, este deschisă spre semnare Convenția internațională pentru protecția tuturor persoanelor împotriva disparițiilor forțate, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluția 61/177 din 20 decembrie 2006. Textul e deschis semnării tuturor Statelor Membre ale ONU; Secretarul General este depozitarul. Convenția intră în vigoare în a treizecea zi după depozitarea celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau aderare.

Preambulul leagă obligațiile din Carta ONU privind respectul universal al drepturilor omului de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de cele două pacte din 1966 și de Declarația din 1992 privind protecția tuturor persoanelor împotriva disparițiilor forțate. Statele Părți sunt conștiente de gravitatea extremă a dispariției forțate — infracțiune și, în anumite împrejurări definite de dreptul internațional, crimă împotriva umanității — și afirmă dreptul oricărei victime de a cunoaște adevărul despre circumstanțele dispariției și despre soarta persoanei dispărute.

Articolul 1 interzice absolut dispariția forțată: nimeni nu poate fi supus ei, iar nicio împrejurare excepțională — stare de război sau amenințare de război, instabilitate politică internă ori altă urgență publică — nu poate fi invocată ca justificare. Articolul 2 definește dispariția forțată ca arestare, detenție, răpire sau orice altă formă de privare de libertate de către agenți ai Statului ori de către persoane sau grupuri care acționează cu autorizarea, sprijinul sau toleranța Statului, urmată de refuzul de a recunoaște privarea de libertate sau de ascunderea soartei ori a locului unde se află persoana, plasând-o în afara protecției legii.

Articolul 3 cere măsuri adecvate de anchetă pentru faptele din articolul 2 comise fără autorizarea, sprijinul sau toleranța Statului. Articolul 4 cere ca dispariția forțată să constituie infracțiune în dreptul penal intern. Articolul 5 califică practica pe scară largă sau sistematică a dispariției forțate drept crimă împotriva umanității, potrivit dreptului internațional aplicabil. Articolul 6 fixează răspunderea penală a autorilor, instigatorilor, complicilor și a superiorilor care știau sau au ignorat în mod conștient informații clare și nu au luat măsurile necesare; nicio ordină a unei autorități publice nu poate justifica infracțiunea.

Articolele 7–13 reglementează pedepsele proporționale cu gravitatea, circumstanțe atenuante și agravante, termenele de prescripție lungi care încep când încetează infracțiunea (ținând seama de caracterul continuu), competența de a judeca (inclusiv când suspectul e pe teritoriu), custodia și ancheta preliminară, obligația de a urmări penal dacă nu se extrădează, dreptul de a denunța, anchetele din oficiu și excluderea caracterului politic al infracțiunii în materie de extrădare.

Articolul 24 recunoaște victimei dreptul la reparație și la o compensație promptă, echitabilă și adecvată, care acoperă daunele materiale și morale și, după caz, restituirea, reabilitarea, satisfacția (inclusiv restabilirea demnității) și garanțiile de ne-repetare; victimele și rudele au dreptul de a cunoaște adevărul despre circumstanțe și soartă. Convenția instituie un Comitet privind disparițiile forțate, ales de Statele Părți, cu atribuții de examinare a rapoartelor, vizite și proceduri individuale, potrivit dispozițiilor ulterioare.

Articolul 38 deschide Convenția semnării tuturor Statelor Membre ale ONU. Articolul 39 fixează intrarea în vigoare la treizeci de zile după al douăzecilea instrument de ratificare sau aderare depus la Secretarul General. Ceremonia de la Paris din 6 februarie 2007 este deschiderea semnării, nu data adoptării textului de către Adunarea Generală.

Imagine: Ministerul Afacerilor Externe / Quai d'Orsay, Paris; Médiathèque de l'architecture et du patrimoine, domeniul public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: International Convention for the Protection of All Persons from Enforced Disappearance. Textul tratatului: International Convention for the Protection of All Persons from Enforced Disappearance, OHCHR.