Convenția privind răspunderea față de terți în domeniul energiei nucleare a fost semnată la Paris, pe 29 iulie 1960, într-un singur exemplar, în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană și olandeză, depus la secretarul general al Organizației Europene de Cooperare Economică. Semnatari inițiali: RFG, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Franța, Grecia, Italia, Luxemburg, Norvegia, Țările de Jos, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia. Articolul 19: ratificare; intrare în vigoare la depunerea a cel puțin cinci instrumente. Cu Protocolul adițional de la Paris din 28 ianuarie 1964, efectul combinat a fost 1 aprilie 1968 (UNTS nr. 13706, vol. 956). Depozitar: secretarul general OEEC, apoi OCDE. Nu e Convenția de la Viena din 1963, nici Convenția complementară de la Bruxelles din același an, nici Protocolul din 2004.

Preambulul urmărește despăgubirea echitabilă a persoanelor vătămate de incidente nucleare, fără a împiedica dezvoltarea pașnică a energiei nucleare, și unificarea regulilor de bază ale răspunderii. Articolul 1 definește incidentul nuclear, instalația (reactoare, altele decât cele din mijloace de transport, fabrici de prelucrare și depozite) și operatorul recunoscut de autoritatea publică — cadru, fără un catalog operațional. Articolul 2: convenția nu se aplică, în principiu, incidentelor sau daunelor pe teritoriul statelor netractate, dacă legea națională nu prevede altfel.

Articolele 3–6 canalizează răspunderea către operatorul instalației, independent de culpă, pentru daune la persoane și bunuri, cu excepțiile prevăzute pentru bunurile de pe sit și pentru transport; dreptul la despăgubire se exercită împotriva operatorului (sau, dacă legea națională o permite, împotriva asigurătorului). Articolul 7 fixează plafonul agregat la 15 milioane de unități de cont ale Acordului Monetar European, cu posibilitatea ca o parte să stabilească un alt cuantum, nu mai mic de 5 milioane — principiu, nu un calculator de despăgubiri.

Articolul 10: operatorul trebuie să mențină asigurare sau altă garanție financiară. Articolul 13: competența acțiunilor revine, în principiu, instanțelor părții contractante pe al cărei teritoriu se află instalația — fără un ghid de procedură. Articolul 17: diferendele la Comitetul director, apoi, la cerere, la Tribunalul Convenției din 20 decembrie 1957 privind controlul de securitate în domeniul energiei nucleare.

Articolul 20: amendamente prin acordul tuturor părților, cu efect după ratificare de două treimi. Articolul 21: aderare a membrilor sau asociaților Organizației prin notificare; alte state cu asentimentul unanim al părților. Articolul 22: durată inițială de zece ani de la intrarea în vigoare, apoi perioade de cinci ani, cu preaviz de doisprezece luni. Articolul 23: aplicare la teritoriile metropolitane, cu posibilitatea de notificare pentru alte teritorii. Protocolele din 1964, 1982 și 2004 sunt instrumente ulterioare; textul consultat aici e cel original din UNTS, nu consolidarea OCDE din 1982.

Coperta: Castelul de la Muette din Paris, sediul OEEC/OCDE; nu pretindem sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: Paris Convention on Third Party Liability in the Field of Nuclear Energy; Convention on third party liability in the field of nuclear energy (UNTS 13706).