La 29 aprilie 1958, la Geneva, Prima Conferință a ONU asupra dreptului mării (UNCLOS I) adoptă Convenția privind platoul continental, deschisă spre semnare în aceeași zi.

Textul, unul din cele patru instrumente de la Geneva 1958, codifică drepturile statului riveran asupra solului și subsolului platoului adiacent, dincolo de marea teritorială, până la 200 m adâncime sau până unde adâncimea permite exploatarea resurselor.

Articolele reglementează apele și spațiul aerian de deasupra, cablurile și conductele submarine, navigația, pescuitul, cercetarea științifică, delimitarea și tunelurile. Articolul 5 limitează ce nu poate face statul pe platou.

Intrarea în vigoare: 10 iunie 1964. Până la înlocuirea prin UNCLOS III (1982), 58 de state au fost părți. Definiția pe criteriul „exploitability” a fost criticată odată cu progresul tehnologic.

Convenția a urmat Proclamației Truman din 1945 privind resursele platoului american și valului de pretenții naționale de 12 sau 200 de mile marine.

Textul e pe Wikisource și pe legal.un.org. UNCLOS 1982 redefinește platoul (până la 200 M sau formula geologică) și face convenția din 1958 în mare parte obsolete.

Convenția privind platoul continental din 29 aprilie 1958 rămâne primul tratat multilateral care a fixat drepturile asupra resurselor de pe fundul mării adiacente.

Imagine: Geneva / ocean; Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Convention on the Continental Shelf. Textul tratatului: Convention on the Continental Shelf (UN).