La 9 decembrie 1948, la Paris, Adunarea Generală a ONU, sesiunea a treia, a adoptat Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, prin rezoluția 260 A (III), la a 179-a ședință plenară (vot 56–0–0). Locul: Palais de Chaillot. Articolul X: textele chinez, englez, francez, rus și spaniol sunt egal autentice; convenția poartă această dată. Articolul XI: deschisă spre semnare până la 31 decembrie 1949, pentru membrii ONU și pentru statele nemembre invitate de Adunare; ratificările, la Secretarul general. După 1 ianuarie 1950, aderare. Primele semnături din registrul ONU: 11 decembrie 1948. Depozitar: Secretarul general. Originalul, în arhivele ONU (articolul XVIII). Înregistrare din oficiu la data forței (articolul XIX): UNTS I-1021, vol. 78.

Preambulul invocă rezoluția 96 (I) din 11 decembrie 1946: genocidul e crimă de drept internațional, contrară spiritului și scopurilor ONU. Recunoaște pierderi mari pentru omenire de-a lungul istoriei; cooperarea internațională e necesară. Articolul I: părțile confirmă că genocidul, fie în timp de pace, fie în timp de război, e crimă de drept internațional pe care se angajează să o prevină și să o pedepsească.

Articolul II: genocidul înseamnă oricare dintre actele următoare, săvârșite cu intenția de a distruge, în tot sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, ca atare: (a) uciderea membrilor grupului; (b) vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor grupului; (c) supunerea deliberată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială; (d) măsuri vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului; (e) transferul forțat de copii ai grupului către un alt grup. Articolul III: pedepsibile genocidul, conspirația, instigarea directă și publică, tentativa și complicitatea.

Articolul IV: sunt pedepsiți autorii, fie conducători constituțional responsabili, funcționari publici sau particulari. Articolul V: legislație internă, conform constituțiilor, cu pedepse efective. Articolul VI: judecată de un tribunal competent al statului pe al cărui teritoriu s-a săvârșit fapta, sau de un tribunal penal internațional a cărui jurisdicție au acceptat-o părțile. Articolul VII: aceste fapte nu sunt crime politice în scopul extrădării; părțile se angajează să extrădeze potrivit legilor și tratatelor lor. Articolul VIII: orice parte poate cere organelor competente ale ONU măsuri potrivit Cartei. Articolul IX: diferendele, inclusiv răspunderea unui stat, la Curtea Internațională de Justiție, la cererea oricărei părți la diferend.

Articolul XII: extindere la teritorii a căror relații externe le conduce partea. Articolul XIII: la depunerea celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau aderare, Secretarul general întocmește un proces-verbal; convenția produce efecte în a nouăzecea zi de la acea depunere. Forța: 12 ianuarie 1951. Ratificările ulterioare, tot la nouăzeci de zile. Articolul XIV: zece ani de la forță, apoi perioade de cinci ani, denunțare cu șase luni înainte. Articolul XV: dacă numărul părților scade sub șaisprezece, convenția încetează. Articolul XVI: cerere de revizuire, Adunarea decide. Nu e un tratat semnat în bloc în ziua adoptării; deschiderea semnăturilor e articolul XI.

Palais de Chaillot, Paris, locul sesiunii a treia a Adunării. Orașul adoptării, nu sala de semnare. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Genocide Convention. Textul: UNTS, Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide, vol. 78, I-1021.