La 24 aprilie 1963, la Viena, Conferința ONU asupra relațiilor consulare adoptă Convenția de la Viena privind relațiile consulare, deschisă spre semnare în aceeași zi.

Textul codifică dreptul consular: funcțiile consulului, inviolabilitatea localurilor și arhivelor, imunitățile funcționarilor, comunicarea cu cetățenii trimiși și notificarea în caz de arestare (Articolul 36 — baza ulterioară a jurisprudenței CIJ în cauzele consulare).

Depozitar este Secretarul general al ONU; limbile autentice: chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Intrarea în vigoare: 19 martie 1967.

Convenția completează Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Aproape toate statele ONU sunt părți; litigiile de interpretare pot ajunge la CIJ, dacă statele acceptă clauza opțională.

Protocoalele opționale din 1963 acoperă soluționarea obligatorie a diferendelor și dobândirea de naționalitate. Practica modernă a consulatelor — de la vize la asistența pentru deținuți — se bazează pe acest text.

Textul oficial e pe UNTC și pe site-ul ONU. Articolul 36 a fost invocat în cauze celebre (Avena, LaGrand) privind notificarea consulară a deținuților străini.

Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 24 aprilie 1963 rămâne constituția dreptului consular universal.

Imagine: Viena; Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Vienna Convention on Consular Relations. Textul tratatului: Vienna Convention on Consular Relations (UNTC).