Pe 12 decembrie 1977, la Berna, Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, relativ la protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Protocolul II), este deschis semnării pentru douăsprezece luni. Nu este Protocolul I, adoptat tot pe 8 iunie 1977, care privește conflictele internaționale, și nu sunt Convențiile din 1949 ca atare.

Conferința diplomatică convocată de Consiliul Federal Elvețian a adoptat protocolul la Geneva pe 8 iunie 1977, după patru sesiuni începute în 1974. Actul final este semnat pe 10 iunie. Articolul 20 prevede deschiderea semnării de către părțile la Convenții la șase luni după Actul final. Depozitar este Consiliul Federal Elvețian. Textele autentice sunt araba, chineza, engleza, spaniola, franceza și rusa.

Preambulul amintește articolul 3 comun al Convențiilor din 1949 ca temelie a respectului persoanei în conflictele fără caracter internațional și principiile umanității. Articolul 1 dezvoltă și completează articolul 3 comun, fără a-i modifica condițiile de aplicare. Protocolul se aplică conflictelor care au loc pe teritoriul unei Înalte Părți contractante, între forțele ei armate și forțe armate disidente sau alte grupuri organizate, aflate sub comandă responsabilă și care exercită un control asupra unei părți a teritoriului, suficient pentru operațiuni susținute și concertate. Nu se aplică tulburărilor interne, răscoalelor și actelor izolate sau sporadice de violență.

Articolul 3 interzice invocarea protocolului pentru a aduce atingere suveranității statului sau răspunderea guvernului de a menține ordinea, unitatea și integritatea teritorială, și interzice justificarea oricărei intervenții în conflict sau în treburile interne. Articolul 4 garantează tratament uman persoanelor care nu iau parte direct la ostilități. Sunt interzise, oricând și oriunde, omorul, tortura, pedepsele colective, luarea de ostatici, actele de terorism, atingerile aduse demnității, sclavia, jaful și amenințarea cu aceste fapte. Copiii sub cincisprezece ani nu sunt recrutați și nu iau parte la ostilități. Este interzis ordinul de a nu lăsa supraviețuitori.

Articolele 5 și 6 privesc persoanele private de libertate și urmărirea penală: condamnarea doar de un tribunal independent și imparțial, răspundere penală individuală, prezumția de nevinovăție. Partea a III-a protejează răniții, bolnavii și naufragiații, personalul medical și religios, unitățile și transporturile sanitare. Articolul 13 protejează populația civilă împotriva pericolelor din operațiunile militare; civilii nu sunt ținta atacurilor decât dacă iau parte direct la ostilități. Articolul 14 ocrotește bunurile indispensabile supraviețuirii; articolul 17 interzice strămutarea forțată a civililor, în afara cazurilor de securitate sau de necesitate militară imperioasă.

Articolul 21 cere ratificarea cât mai curând, cu depunere la Consiliul Federal. Articolul 23 prevede că protocolul intră în vigoare la șase luni după depunerea a două instrumente de ratificare sau aderare. Ghana semnează în aceeași zi și depune ulterior ratificarea pe 28 februarie 1978; Libia aderă pe 7 iunie 1978. Protocolul a intrat în vigoare pe 7 decembrie 1978. Articolul 25 limitează denunțarea: dacă partea denunțătoare este angajată în situația de la articolul 1, denunțarea nu capătă efect înainte de sfârșitul conflictului.

Nu este articolul 3 comun ca atare și nu este Protocolul III din 8 decembrie 2005 privind semnul distinctiv adițional. Nu este Convenția de la Haga din 1954 privind bunurile culturale, la care articolul 16 al protocolului face trimitere fără a o înlocui.

Imagine: Palatul Federal, Berna; August Geyler, 27 februarie 2022; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Protocol II to the Geneva Conventions. Textul tratatului: Protocol adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, relativ la protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional, 12 decembrie 1977.