La 19 noiembrie 1948, la Paris, a fost semnat Protocolul care plasează sub control internațional drogurile din afara Convenției din 13 iulie 1931 pentru limitarea fabricării și reglementarea distribuției stupefiantelor, astfel cum a fost amendată de Protocolul de la Lake Success din 11 decembrie 1946. Aprobat de Adunarea Generală prin rezoluția 211 (III) din 8 octombrie 1948. Chineză, engleză, franceză, rusă, spaniolă, egal autentice. Depozitar: Secretarul general al ONU. Nu e Convenția unică din 1961, care îl înlocuiește ulterior între părțile ei, și nu e Convenția din 1971 asupra substanțelor psihotrope.

Preambulul: progresul farmacologiei și chimiei moderne a dus la descoperirea de droguri, îndeosebi sintetice, capabile să producă dependență, dar neacoperite de Convenția din 1931; dorința de a completa acea convenție și de a pune aceste droguri, inclusiv preparatele și amestecurile, sub control, ca fabricarea să fie limitată la nevoile legitime ale lumii pentru scopuri medicale și științifice, iar distribuția reglementată.

Articolul 1: orice parte care consideră că un drog folosit sau care poate fi folosit medical sau științific, căruia Convenția din 1931 nu i se aplică, e pasibil de același fel de abuz și de aceleași efecte dăunătoare ca drogurile din articolul 1 alineatul 2 al convenției din 1931, notifică Secretarul general, cu tot materialul documentar; acesta transmite imediat celorlalte părți, Comisiei stupefiantelor a Consiliului Economic și Social și Organizației Mondiale a Sănătății. Dacă OMS constată că drogul poate produce dependență sau poate fi transformat într-un produs capabil de dependență, decide dacă i se aplică regimul grupului I sau al grupului II din articolul 1 alineatul 2 al Convenției din 1931. Comunicare către membrii ONU, părțile nemembre, Comisie și Comitetul central permanent. La primirea deciziei, părțile aplică regimul corespunzător din 1931.

Articolul 2: Comisia stupefiantelor examinează dacă măsurile grupului I din 1931 trebuie aplicate provizoriu până la concluzia OMS; dacă da, Secretarul general comunică părților, OMS și Comitetului central permanent, iar măsurile se aplică provizoriu. Articolul 3: revizuire în lumina experienței, după procedura capitolului. Articolul 4: protocolul nu se aplică opiului brut, opiului medicinal, frunzei de coca sau cânepei indiene, astfel cum sunt definite în Convenția de la Geneva din 19 februarie 1925, nici opiului preparat din Convenția de la Haga din 23 ianuarie 1912.

Articolul 5: deschis membrilor ONU și statelor nemembre invitate de ECOSOC; semnare fără rezervă de acceptare, semnare sub rezervă, sau acceptare prin instrument la Secretarul general. Articolul 6: forța la treizeci de zile după ce cel puțin douăzeci și cinci de state, inclusiv cinci dintre China, Cehoslovacia, Franța, Țările de Jos, Polonia, Elveția, Turcia, Regatul Unit, URSS, Statele Unite, Iugoslavia, au semnat fără rezervă sau au acceptat. Colecția ONU: 1 decembrie 1949, nr. 688, vol. 44, p. 277. Articolul 8: extensie teritorială, la treizeci de zile. Articolul 9: denunțare după cinci ani; dacă e primită până la 1 iulie, efect la 1 ianuarie următor. Articolul 11: înregistrare după articolul 102 din Cartă. FAIT la Paris, un singur exemplar, în arhivele ONU.

Palais de Chaillot, Paris. Sediul sesiunii a III-a a Adunării Generale din 1948, nu sala confirmată a semnării protocolului. Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0.

Pentru context: Protocol Bringing under International Control Drugs outside the Scope of the 1931 Convention. Textul: UNTS vol. 44, nr. 688.