La New York, la 31 ianuarie 1967, este autentificat Protocolul privind statutul refugiaților: un exemplar, cu textele chinez, englez, francez, rus și spaniol egal autentice, semnat de Președintele Adunării Generale și de Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite, este depus în arhivele Secretariatului; Secretarul General transmite copii certificate tuturor Statelor Membre ale ONU și celorlalte state menționate la articolul V.

Preambulul reamintește că Convenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, acoperă doar persoanele devenite refugiate ca urmare a evenimentelor anterioare datei de 1 ianuarie 1951, că de la adoptarea Convenției au apărut noi situații de refugiați care pot rămâne în afara domeniului ei și că este de dorit ca toți refugiații care intră în definiția Convenției să se bucure de același statut, indiferent de această limită temporală.

Articolul I obligă Statele Părți să aplice articolele 2–34 inclusiv ale Convenției refugiaților definiți astfel: termenul „refugiat” are sensul din articolul 1 al Convenției ca și cum cuvintele „Ca urmare a evenimentelor survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și…” și „… ca urmare a unor astfel de evenimente” din articolul 1 A (2) ar fi omise. Protocolul se aplică fără limitare geografică, cu excepția declarațiilor deja făcute de State Părți la Convenție potrivit articolului 1 B (1) (a), care rămân aplicabile și sub Protocol dacă nu au fost extinse.

Articolul II cere cooperarea cu Oficiul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați sau cu orice agenție succesoare, în special pentru a-i facilita supravegherea aplicării Protocolului, și furnizarea de informații și date statistice privind situația refugiaților, punerea în aplicare a Protocolului și legile, regulamentele și decretele în vigoare sau viitoare referitoare la refugiați. Articolul III obligă Statele Părți să comunice Secretarului General legile și regulamentele pe care le adoptă pentru a asigura aplicarea Protocolului.

Articolul IV trimite orice diferend privind interpretarea sau aplicarea Protocolului, nerezolvat pe alte căi, Curții Internaționale de Justiție, la cererea oricăreia dintre părțile la diferend. Articolul V deschide Protocolul aderării tuturor Statelor Părți la Convenție și oricărui alt Stat Membru al ONU sau membru al unei instituții specializate, ori oricărui stat invitat de Adunarea Generală; aderarea se face prin depozitarea unui instrument la Secretarul General.

Articolul VI reglementează statele federale: obligațiile federale pentru articolele din Convenție aflate în competența legislativă federală; recomandarea favorabilă autorităților unităților constitutive pentru cele aflate în competența lor; și, la cerere, o declarație privind dreptul și practica Federației și a unităților sale. Articolul VII permite, la aderare, rezerve la articolul IV și la aplicarea unor dispoziții ale Convenției, cu excepția articolelor 1, 3, 4, 16 (1) și 33; rezervele făcute la Convenție rămân aplicabile sub Protocol dacă nu sunt retrase.

Articolul VIII prevede că Protocolul intră în vigoare în ziua depozitării celui de-al șaselea instrument de aderare; pentru statele care aderă ulterior, în ziua depozitării instrumentului lor. Articolul IX permite denunțarea cu efect după un an de la primirea notificării. Articolul X fixează notificările Secretarului General către statele din articolul V. Textul nu este Convenția din 1951 însăși; Protocolul o extinde prin eliminarea limitei temporale din definiție, cu păstrarea eventualelor declarații geografice deja făcute.

Imagine: sediul Organizației Națiunilor Unite, New York; domeniul public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Protocol Relating to the Status of Refugees. Textul tratatului: Protocol relating to the Status of Refugees, New York, 31 January 1967, UNTS vol. 606, No. 8791.