Discuția publică despre impozitul pe clădiri s-a redus adesea la ideea că trecerea la valoarea de piață ar înmulți automat taxele de câteva ori. Într-o analiză pe Republica.ro, evaluatorul Adrian Vascu argumentează că formula ascunde două confuzii: valoarea de piață nu decide singură cât plătește fiecare, iar reforma nu e o simplă înlocuire de tabele.

Vascu separă trei responsabilități: cât trebuie strâns (bugetul local), cât valorează fiecare proprietate (evaluare în masă) și ce cotă rezultă din raportarea sumei la baza impozabilă. Exemplul său din New Castle, New York, arată cum districtul școlar, assessorul și autoritatea fiscală joacă roluri distincte — fără a propune copierea sistemului american.

Ideea centrală: evaluarea împarte sarcina, nu stabilește necesarul. Dacă toate valorile cresc la fel, cota poate scădea și factura rămâne similară; dacă doar unele case se apreciază, ponderile se mută și unii plătesc mai mult. Erorile de evaluare se transformă în transferuri nedrepte între vecini.

Pentru România, autorul listează etape: recensământul locuințelor și clarificarea construcțiilor fără acte, tratarea unitară a terenului și clădirii, date de tranzacții, modele de evaluare în masă, personal și IT, controlul uniformității, transparență cu contestare independentă și fundamentarea publică a necesarului bugetar.

PatrimVen e descris ca o piesă limitată din infrastructura necesară. Germania a adoptat reforma în 2019 și a aplicat noile valori din 2025, după reevaluarea a zeci de milioane de proprietăți. Vascu avertizează că „valoarea de piață” fără instituții și date riscă să fie doar o etichetă pentru o majorare inegală.

Întrebările pe care le propune pentru dezbatere: cine decide cât se colectează și de ce; cine stabilește valorile, cu ce date și la ce cost; cum se verifică uniformitatea și unde se contestă.

Sursă: Reforma impozitului pe proprietate în România: pași și soluții (Republica)