Pe 27 noiembrie 1931, la Bangkok, în sala Sahadaya Smagom, a fost semnat Acordul privind suprimarea fumatului de opium. Conferința, convocată în temeiul articolului XII al Acordului de la Geneva din 11 februarie 1925, s-a întrunit la invitația guvernului siamez între 9 și 27 noiembrie. Părți: Regatul Unit, Franța, India, Japonia, Țările de Jos, Portugalia și Siam. Original unic în engleză și franceză, depus în arhiva Secretariatului Ligii Națiunilor. Nu este Convenția de la Geneva din 13 iulie 1931 privind limitarea fabricării de stupefiante.

Plenipotențiarii, după examinarea situației din Extremul Orient și a concluziilor Comisiei Ligii însărcinate cu ancheta asupra controlului opiumului de fumat, convin să completeze Acordul de la Geneva. Articolul I: vânzarea cu amănuntul și distribuția opiumului se fac numai din magazine ale guvernului, adică magazine deținute și administrate de guvern, sau, unde împrejurările locale îngreunează un astfel de magazin, din magazine conduse sub supraveghere guvernamentală de persoane numite de guvern și plătite numai cu o remunerație fixă, nu cu comision din vânzări. Dispoziția poate să nu se aplice dacă există un sistem de licențe și raționare a fumătorilor cu garanții echivalente sau mai eficace, ori pe durata, ca măsură strict temporară, a magazinelor controlate de Monopol.

Articolul II: persoanele sub douăzeci și unu de ani nu fumează opium și nu intră în nicio fumătorie; oricine îndeamnă o astfel de persoană să fumeze, să intre sau să-și procure opium, ori înlesnește fapta, săvârșește o infracțiune pentru care se prevăd pedepse severe, inclusiv închisoarea. Articolul III: părțile dau temei legal practicii, deja generale, de a vinde opiumul preparat numai cu plata pe loc. Articolul IV: un monopol guvernamental se poate aproviziona cu opium preparat de la fabrica unui monopol al aceleiași puteri dintr-un alt teritoriu.

Articolul V: acordul se aplică numai posesiunilor și teritoriilor din Extremul Orient ale părților, inclusiv teritoriile ținute în arendă sau protejate, în care folosirea opiumului preparat este autorizată temporar. La ratificare, o parte poate declara că acceptarea nu cuprinde un teritoriu asupra căruia exercită numai un protectorat; poate adera ulterior prin notificare depusă la Secretarul general al Ligii. Delegatul Indiei semnează cu declarația că acordul nu se aplică deocamdată Statelor Shan și, în ce privește India, numai provinciei Birmania, fără Statele Shan. Delegația siameză rezervă articolul I.

Articolul VI: textele francez și englez fac deopotrivă credință; instrumentele de ratificare se depun la Secretarul general al Ligii cât mai curând. Acordul nu intră în vigoare până nu este ratificat de toate părțile; data intrării în vigoare este a nouăzecea zi după primirea ultimei ratificări, deci 22 aprilie 1937. Secretarul general îl înregistrează în acea zi. Articolul VII: denunțarea, notificată în scris Secretarului general, are efect numai față de partea care o face, la un an după primire.

Nu este Convenția de la Haga din 23 ianuarie 1912, nu este Acordul de la Geneva din 11 februarie 1925, pe care îl completează, nu este Convenția din 26 iunie 1936 privind traficul ilicit, nu este Protocolul de la Lake Success din 11 decembrie 1946 și nu este Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961.

Imagine: Sala Sahathai Samakhom, Palatul Mare, Bangkok; Sodacan, 11 ianuarie 2010; CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Agreement for the Control of Opium Smoking in the Far East. Textul tratatului: Acordul privind suprimarea fumatului de opium, Bangkok, 27 noiembrie 1931.