Pe 5 decembrie 2002, la Washington, a fost semnat Acordul dintre Guvernul Canadei și Guvernul Statelor Unite ale Americii pentru cooperare la examinarea cererilor de statut de refugiat ale resortisanților din țări terțe. Semnatari: Bertin Côté, ministru și adjunct al șefului misiunii Canadei, și Arthur E. Dewey, secretar adjunct de Stat pentru populație, refugiați și migrație. Texte autentice: engleză și franceză, în dublu exemplar. Nu este Convenția de la Geneva din 1951 și nu este extinderea din 2023.

Preambulul amintește că Canada este parte la Convenția din 1951 și la Protocolul de la New York din 1967, iar Statele Unite sunt parte la Protocol, și reafirmă obligațiile de nereturnare din aceste instrumente și din Convenția împotriva torturii din 1984. Notează că solicitanții pot ajunge la frontiera terestră direct din teritoriul celeilalte Părți, unde ar fi putut găsi protecție efectivă, și invocă sfatul Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați privind acordurile de repartizare a sarcinilor.

Articolul 1 definește „țara ultimei prezențe” ca fiind Canada sau Statele Unite, locul în care solicitantul a fost prezent fizic imediat înainte de cerere la un punct de trecere terestru; „membru de familie” include soțul, fiii, fiicele, părinții, tutorii legali, frații, bunicii, nepoții de copii, mătușile, unchii și nepoții de frați; „minor neînsoțit” este solicitantul necăsătorit sub 18 ani, fără părinte sau tutore în niciuna dintre cele două țări. Articolul 2: acordul nu se aplică cetățenilor Canadei sau Statelor Unite, nici rezidenților obișnuiți fără cetățenie ai acestor țări.

Articolul 3: Părțile nu returnează un solicitant trimis sub articolul 4 până la o decizie asupra cererii și nu îl îndepărtează către o a treia țară în temeiul altui acord de țară terță sigură. Articolul 4: sub rezerva excepțiilor, Partea din țara ultimei prezențe examinează cererea oricărei persoane care ajunge la un punct de trecere terestru la sau după data de intrare în vigoare. Răspunderea trece la țara de primire dacă există un membru de familie cu statut de refugiat sau alt statut legal, altul decât de vizitator; un membru de familie major cu o cerere aflată în curs; un minor neînsoțit; sau sosirea cu viză ori document de admitere valabil, altul decât de tranzit, emis de țara de primire, ori fără viză cerută doar de aceasta. Niciuna dintre Părți nu reexaminează o decizie că o persoană se încadrează la o excepție.

Articolul 5 reglementează cererile făcute în tranzit la o îndepărtare: din Canada prin Statele Unite, cererea se examinează în Canada; din Statele Unite prin Canada, dacă cererea a fost respinsă în Statele Unite, persoana își continuă drumul, iar dacă nu a fost examinată, se întoarce în Statele Unite. Articolul 6: oricare Parte poate, la discreția sa, să examineze o cerere când consideră că este în interesul său public.

Articolul 7 permite schimbul de informații necesar aplicării, fără a pune solicitanții sau familiile în pericol în țara de origine. Articolul 8: proceduri operaționale standard, notificare înainte de returnare, diferențe pe canale diplomatice; prima revizuire cel târziu la 12 luni de la intrarea în vigoare, cu invitație către Înaltul Comisariat. Articolul 9: asistență, la cerere, la reinstalarea persoanelor care necesită protecție.

Articolul 10: acordul intră în vigoare la schimbul de note care confirmă procedurile interne, deci la 29 decembrie 2004; denunțare cu preaviz de șase luni; suspendare de până la trei luni, reînnoibilă. Nu este Declarația Smart Border din 2001 și nu este parafarea proiectului din 30 august 2002.

Imagine: Ambasada Canadei, Washington; AgnosticPreachersKid, 30 mai 2010; CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Canada-United States Safe Third Country Agreement. Textul tratatului: Acordul privind cooperarea la examinarea cererilor de statut de refugiat, Washington, 5 decembrie 2002.