La 15 noiembrie 1985, la Hillsborough Castle, în Irlanda de Nord, Margaret Thatcher și Garret FitzGerald semnează Acordul anglo-irlandez. Textul e în două originale. În irlandeză, taoiseach-ul e Gearoid Mac Gearailt. Scopul: să micșoreze diviziunile din provincie și să închidă Troubles. Fără referendum în Irlanda de Nord. Fără transfer de suveranitate.

Articolul 1: orice schimbare a statutului Irlandei de Nord se face doar cu consimțământul majorității locuitorilor. Guvernele recunosc că, deocamdată, majoritatea vrea păstrarea statutului. Dacă, în viitor, o majoritate va cere clar un stat irlandez unit, cele două parlamente vor da legea. Este principiul consimțământului, reluat apoi la Belfast.

Articolul 2 înființează Conferința interguvernamentală, în cadrul Consiliului interguvernamental anglo-irlandez din 6 noiembrie 1981. Irlanda poate propune asupra politicii, securității, justiției și cooperării transfrontaliere, acolo unde nu există o administrație devoluată. Nu e derogare de la suveranitate. Fiecare guvern rămâne stăpân pe deciziile din jurisdicția sa. Articolul 3: președinți de rând, ministrul irlandez permanent și secretarul de stat pentru Irlanda de Nord. Un secretariat continuu. Maryfield, lângă Belfast, va găzdui funcționari din Dublin.

Articolele 5 și 6: drepturi, identități, discriminare, drapele, o eventuală Cartă a drepturilor, componența organismelor numite de secretarul de stat. Articolul 7: poliție, închisori, acceptarea RUC de către comunitatea naționalistă. Articolul 8: armonizarea penală, instanțe mixte posibile, extrădare. Articolul 9: Garda Síochána și RUC cooperează; conferința n-are atribuții operaționale. Articolul 10: dezvoltare în zonele lovite de violență, cu sprijin internațional. Articolul 13: acordul intră în vigoare la schimbul de notificări de acceptare.

Camera Comunelor aprobă moțiunea cu 473 de voturi pentru și 47 contra, cea mai mare majoritate din mandatul lui Thatcher. Dáil Éireann: 88–75. Seanad: 37–16. Fianna Fáil, cu Charles Haughey, respinge textul: ar recunoaște jurisdicția britanică, împotriva articolelor 2 și 3 din Constituția irlandeză. În provincie, doar SDLP și Alliance sprijină. Sinn Féin, prin Gerry Adams, îl numește recunoaștere formală a partiției.

Uniuniștii ies. UUP și DUP organizează petiție cu 400.000 de semnături. La Belfast City Hall, pe 23 noiembrie, mitingul „Ulster Says No”; cifrele variază de la 35.000 la sute de mii. Cei 15 deputați uniuniști demisionează. La alegerile parțiale din 23 ianuarie 1986, 14 revin; Newry and Armagh trece la SDLP. Ziua de acțiune din 3 martie 1986 închide locuri de muncă și transport. Frații McGimpsey atacă acordul la Dublin, invocând tot articolele 2 și 3; High Court și Supreme Court resping. Thatcher, mai târziu, spune că reacția uniuniștilor a fost mai dură decât i se prezisese.

Acordul nu oprește imediat violența și nu aduce o administrație devoluată. Apropie însă Londra de Dublin. Secretariatul de la Maryfield se închide în decembrie 1998, după Acordul din Vinerea Mare, când Conferința britanico-irlandeză ia locul celei anglo-irlandeze. CAIN, la Ulster University, păstrează textul integral.

Imagine: Xandered811, Hillsborough Castle, 6 februarie 2022, CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Anglo-Irish Agreement. Textul tratatului: Anglo-Irish Agreement 1985 between the Government of Ireland and the Government of the United Kingdom.