După Operațiunile Flash și Storm, din 1995, Krajina s-a prăbușit: peste 200.000 de sârbi croați au plecat. A rămas doar Slavonia de Est, Baranja și Sirmia de Vest — o fâșie lungă de graniță cu Serbia, dependentă de Belgrad și Novi Sad. Planul Z-4, propus de mini-Contact Group la Zagreb, dădea Krajinei autonomie constituțională și Slavei de Est doar o tranziție de doi ani, fără autonomie specială. Conducerea din Knin a refuzat draftul. Comunitatea internațională se temea că o intervenție croată la Dunăre ar trage Iugoslavia Federativă în război. Franjo Tuđman a condiționat participarea la Dayton de rezolvarea Slavei de Est; Washingtonul voia să evite o nouă escaladare înaintea alegerilor din 1996.

Acordul de bază privind regiunea Slavoniei de Est, Baranja și Sirmiei de Vest a fost încheiat la 12 noiembrie 1995. La ora 13, Milan Milanović a semnat cele 14 puncte la Casa Galbenă din Erdut, castelul Adamovich-Cseh, în numele autorităților sârbe locale ale autoproclamatei Republici Sârbe Krajina, cu instrucțiuni de la Belgrad. La ora 17, Hrvoje Šarinić a semnat la Palatul Prezidențial din Zagreb. Martori: Peter Galbraith, ambasadorul SUA în Croația, și Thorvald Stoltenberg, mediatorul ONU. Textul a fost înaintat Adunării Generale și Consiliului de Securitate ca A/50/757–S/1995/951. Rezoluția 1023 l-a luat act; a urmat Autoritatea Tranzițională a ONU (UNTAES).

Punctul 1 fixează o perioadă de tranziție de 12 luni, prelungibilă o singură dată cu încă 12 luni, la cererea unei părți. Punctul 2 cere Consiliului de Securitate o Administrație Tranzițională care să guverneze regiunea în interesul tuturor rezidenților și al celor care se întorc. Punctul 3 cere o forță internațională; demilitarizarea — forțe militare, arme și poliție, în afara forței ONU și a poliției sub supravegherea Administrației — se încheie în cel târziu 30 de zile de la dislocare.

Punctele 4 și 7 garantează întoarcerea refugiaților și a persoanelor strămutate, cu aceleași drepturi pentru cei care au plecat din regiune și pentru cei veniți din restul Croației. Punctele 8–9 restabilesc proprietatea luată prin fapte ilegale sau abandonată forțat, cu despăgubire justă și asistență la reconstrucție, fără deosebire de etnie. Punctul 5 cere poliție temporară mixtă, profesionalizată. Punctul 6 impune cele mai înalte standarde recunoscute de drepturile omului.

Punctul 12, cu cel târziu 30 de zile înainte de sfârșitul tranziției, prevede alegeri locale organizate de Administrație, sub supraveghere OSCE/ONU, și dreptul comunității sârbe de a numi un Consiliu comun al municipiilor — baza de azi a Joint Council of Municipalities. Punctul 13 obligă Zagreb-ul să coopereze și autorizează monitori internaționali la granița regiunii. Punctul 14: acordul intră în vigoare când Consiliul de Securitate adoptă o rezoluție care răspunde afirmativ cererilor.

Autonomia teritorială, pe care Clinton o voia după Z-4, a fost respinsă atât de Knin, cât și de Zagreb. UNTAES a devenit autoritatea supremă — unul dintre puținele protectorate ONU. După mandat, instituțiile minoritare (Consiliul Național Sârb, Novosti, Radio Borovo) au funcționat sub legea croată. În februarie 2020, diplomați ucraineni au citat Erdut ca precedent comparabil pentru Minsk II.

Surse: Erdut Agreement; United Nations, Basic agreement on the region of Eastern Slavonia, Baranja and Western Sirmium (A/50/757–S/1995/951).