La Beijing, pe 23 mai 1951, în Sala Qinzheng din Zhongnanhai, plenipotențiarii Guvernului Popular Central al Republicii Populare Chineze și ai guvernului local al Tibetului au semnat și pecetluit Acordul privind măsurile pentru eliberarea pașnică a Tibetului, cunoscut ca Acordul în 17 puncte. Pentru Beijing au semnat Li Weihan, președintele Comisiei pentru Naționalități, apoi Zhang Jingwu, Zhang Guohua și Sun Zhiyuan. Pentru Lhasa, kalonul Ngapoi Ngawang Jigme, urmat de Khemey Sonam Wangdi, Thupten Tenthar, Thupten Lekmuun și Sampho Tenzin Thondup. Au fost de față, între alții, Zhu De, Li Jishen și Chen Yun, care îl reprezenta pe premierul Zhou Enlai. Textele chinez și tibetan sunt deopotrivă parte a actului. Articolul 17 spune că acordul intră în vigoare de îndată ce sunt puse semnăturile și sigiliile.

Acordul nu este bătălia de la Chamdo din octombrie 1950, după care Beijingul a cerut delegați la tratative, nici telegrama Dalai Lamei al XIV-lea din 24 octombrie 1951, prin care a încuviințat actul, nici răscoala din 1959, nici înființarea Regiunii Autonome Tibet în 1965.

Delegația tibetană a ajuns la Beijing la sfârșitul lui aprilie. Tratativele au ținut vreo douăzeci și cinci de zile. Punctul întâi cere unirea poporului tibetan, alungarea forțelor imperialiste și întoarcerea în marea familie a Republicii Populare Chineze. Punctul al doilea: guvernul local ajută Armata Populară de Eliberare să intre în Tibet și să consolideze apărarea națională. Punctul al treilea recunoaște dreptul la autonomie regională națională sub conducerea unificată a Guvernului Popular Central, potrivit Programului comun al Conferinței Politice Consultative.

Punctele 4–6 lasă neschimbat sistemul politic existent, rangul și puterile Dalai Lamei și ale Panchen Ngoerhtehni, înțelese ca ale celui de-al XIII-lea Dalai Lama și ale celui de-al IX-lea Panchen când relațiile dintre ei erau prietenești. Punctul 7 ocrotește credința, obiceiurile și veniturile mănăstirilor. Punctul 8 prevede reorganizarea treptată a trupelor tibetane în Armata Populară de Eliberare. Punctul 11: reformele nu se impun de la centru; guvernul local le face de la sine, iar cererile poporului se tranșează prin consultare cu conducătorii tibetani.

Punctul 14 trece treburile externe ale ținutului în seama Guvernului Popular Central. Punctul 15 înființează un comitet militar-administrativ și un cartier de zonă militară, cu cât mai mulți tibetani din loc. Cheltuielile cad în sarcina Beijingului; Lhasa ajută la cumpărarea și transportul hranei. Punctul 13 oprește armata să ia de la popor măcar un ac sau un fir.

Dalai Lama a ratificat prin telegramă pe 24 octombrie 1951, în numele guvernului local, al clerului și al mirenilor. După ce a ajuns în India, în 1959, a spus că acordul a fost smuls sub amenințarea armelor și că Beijingul i-a călcat termenii. Ngapoi Ngawang Jigme a tăgăduit constrângerea. Goldstein notează că sigiliile puse la Beijing erau peceți personale, nu pecetea guvernului tibetan, și că delegații nu aveau putere deplină să încheie fără Lhasa.

Actul de la Zhongnanhai nu este declarația de independență de facto a celui de-al XIII-lea Dalai Lama din 1912, după căderea dinastiei Qing. Rămâne textul din 17 puncte, semnat la Beijing, contestat de atunci de guvernul tibetan în exil și apărat de Beijing ca temei al suveranității asupra ținutului.

Imagine: Zhongnanhai, Beijing, iunie 2006; gugganij, CC BY-SA 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9. Semnarea din 1951 s-a făcut în Sala Qinzheng din acest recint.

Sursă consultată: Seventeen Point Agreement. Textul tratatului: Wikisource: Agreement on Measures for the Peaceful Liberation of Tibet, 23 May 1951.