La Sunnylands, în Rancho Mirage, California, la 2 ianuarie 1988, Guvernul Canadei și Guvernul Statelor Unite ale Americii semnează Acordul de liber schimb. Articolul 101, în temeiul articolului XXIV din Acordul general privind tarifele vamale și comerțul, înființează o zonă de liber schimb între cele două părți.

Articolul 102 enumeră obiectivele, dezvoltate apoi în dispozițiile acordului: înlăturarea barierelor în comerțul cu mărfuri și servicii între teritoriile părților; înlesnirea unor condiții de concurență loială în zona de liber schimb; liberalizarea semnificativă a condițiilor pentru investiții; proceduri eficace pentru administrarea comună a acordului și pentru soluționarea diferendelor; și temelia unei cooperări bilaterale și multilaterale ulterioare, menită să lărgească și să sporească avantajele acordului. Articolul 103 cere părților să ia toate măsurile necesare pentru a pune în aplicare dispozițiile, inclusiv prin respectarea lor, dacă textul nu dispune altfel, de către guvernele statelor federate, ale provinciilor și ale administrațiilor locale.

Articolul 401 interzice, dacă acordul nu prevede altfel, majorarea taxelor vamale existente sau introducerea de taxe vamale asupra mărfurilor originare din teritoriul celeilalte părți. Fiecare parte își elimină treptat taxele, potrivit anexei 401.2: categoria A, scutire deplină de la 1 ianuarie 1989; categoria B, cinci etape anuale egale până la 1 ianuarie 1993; categoria C, zece etape anuale egale până la 1 ianuarie 1998. Mărfurile din categoria D păstrează tratamentul existent fără taxe. Articolul 301 stabilește regulile generale de origine; articolul 407 privește restricțiile la import și la export, iar articolul 408 taxele la export.

Partea a doua acoperă tratamentul național, standardele tehnice, agricultura și energia. Capitole ulterioare tratează serviciile, investițiile, accesul temporar al persoanelor de afaceri și achizițiile publice. Capitolul 19 organizează, pentru determinările finale antidumping și de drepturi compensatorii, o revizuire binationă: un grup poate menține determinarea sau o poate trimite înapoi autorității, iar decizia sa leagă părțile în cauza respectivă. Articolul 2005 exceptă industriile culturale de la dispozițiile acordului, cu rezervele prevăzute la articolul 401, la articolul 1607 alineatul 4 și la articolele 2006 și 2007; cealaltă parte poate lua măsuri cu efect comercial echivalent.

Articolul 2105 prevede că acordul intră în vigoare la 1 ianuarie 1989, după un schimb de note diplomatice care atestă îndeplinirea procedurilor juridice necesare de către fiecare parte. Articolul 2106 prevede că rămâne în vigoare dacă nu este denunțat de oricare dintre părți, cu preaviz de șase luni către cealaltă. Textul este întocmit în dublu exemplar, în engleză și în franceză, cele două versiuni având aceeași forță autentică. Anexele fac parte integrantă din acord, potrivit articolului 2103.

Textul nu este Acordul nord-american de liber schimb din 1994, care l-a înlocuit ulterior, și nici acordul Canada–Statele Unite–Mexic din 2018. Legile de punere în aplicare, inclusiv legea americană publică 100-449 din 28 septembrie 1988 și legea canadiană S.C. 1988, c. 65, sunt instrumente interne distincte, adoptate după semnare.

Imagine: semnarea la Sunnylands, Rancho Mirage, California, 2 ianuarie 1988; White House Photographic Office; domeniu public, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Canada-United States Free Trade Agreement. Textul tratatului: Acordul de liber schimb dintre Canada și Statele Unite ale Americii, 2 ianuarie 1988, text GAC.