Acordul pentru salvarea reciprocă a secretului invențiilor de apărare pentru care s-au depus cereri de brevet a fost semnat la Paris, pe 21 septembrie 1960, de reprezentanții Belgiei, Canadei, Danemarcei, Franței, Republicii Federale Germania, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Norvegiei, Portugaliei, Turciei, Regatului Unit și Statelor Unite — părți la Tratatul Atlanticului de Nord din 1949. Islanda, membru fondator fără armată permanentă, nu a semnat. Textele englez și francez sunt la fel de autentice, într-un singur exemplar depus în arhivele guvernului american, care transmite copii certificate. Semnatari, printre alții: André de Staercke, Jules Léger, Pierre de Leusse, Frank K. Roberts și Joseph J. Wolf. Nu e Acordul OTAN din 1970 privind comunicarea informațiilor tehnice de apărare, semnat la Bruxelles.

Preambulul leagă instrumentul de articolele 2 și 3 ale Tratatului Atlanticului de Nord: colaborare economică și capacitate colectivă de a rezista unui atac armat. Punerea sub secret a unei invenții de apărare într-un stat membru antrena, de regulă, interdicția de a cere brevet în celelalte, inclusiv în Alianță; limita teritorială putea prejudicia depunătorii și colaborarea. Asistența reciprocă cerea uneori comunicarea invențiilor, blocată de aceeași interdicție. Dacă guvernul de origine e gata să autorizeze depunerea într-un alt stat, cu condiția ca și acela să pună invenția sub secret, acesta din urmă nu trebuie să poată refuza. Părțile amintesc și protecția deja convenită a informațiilor clasificate schimbate între ele.

Articolul I: părțile păstrează secretul invențiilor pentru care au primit cereri de brevet după proceduri agreate, ori de câte ori secretul a fost impus, în interesul apărării naționale, de guvernul care a primit primul cererea — „guvernul de origine”. Clauza nu atinge dreptul acelui guvern de a interzice depunerea la unul sau mai multe dintre celelalte. Procedurile de aplicare rămân de elaborat; articolul nu descrie un circuit de clasificare. Articolul II: articolul I se aplică la cererea guvernului de origine sau a solicitantului, dacă acesta dovedește secretul impus și autorizația de a depune un brevet secret în țara respectivă.

Articolul III: guvernul chemat să păstreze secretul poate cere solicitantului o renunțare la despăgubiri pentru pierderea sau dauna cauzată numai de punerea sub secret, ca o condiție prealabilă. Articolul IV: măsurile de secret se ridică doar la cererea guvernului de origine, care anunță celelalte cu șase săptămâni înainte de a le ridica pe ale sale și ține seama, pe cât posibil, de observațiile lor, cu privire la securitatea Organizației. Articolul V: acordurile bilaterale pe același obiect rămân posibile; cele existente nu sunt atinse.

Articolul VI: ratificările sau aprobările se depun la guvernul Statelor Unite, care înștiințează semnatarii. Intrarea în vigoare: la treizeci de zile după depunerea a două instrumente — 12 ianuarie 1961, Statele Unite și Norvegia. Pentru ceilalți, tot treizeci de zile după propriul depozit. Articolul VII: denunțare scrisă, cu efect după un an, fără a atinge obligațiile deja contractate și drepturile dobândite. România a aderat ulterior, în 2005.

Textul consultat e UNTS nr. 5664, volumul 394. Acordul e unul scurt, de recunoaștere reciprocă a secretului de brevet de apărare, nu un manual de clasificare a invențiilor.

Coperta: Universitatea Paris-Dauphine, fostul Palais de l'OTAN de la Porte Dauphine, sediul Alianței la data semnării; nu pretindem sala. Wikimedia Commons, licență liberă.

Surse consultate: NATO Agreement on Safeguarding Defence-Related Inventions; UNTS No. 5664 Agreement for the mutual safeguarding of secrecy of inventions relating to defence.