La Tripoli, la 23 decembrie 1976, Guvernul Republicii Filipine și Frontul Național de Eliberare Moro semnează acordul privind autonomia musulmanilor din sudul Filipinelor, cu participarea Comisiei ministeriale cvadripartite a Organizației Conferinței Islamice și a secretarului general al organizației. Textul, semnat de Carmelo Z. Barbero, Nur Misuari, Ali Abdussalam Treki și Amadou Karim Gaye, este întocmit în trei exemplare originale, în arabă, engleză și franceză, toate cu aceeași forță juridică.

Primul punct înființează autonomia în sudul Filipinelor, în cadrul suveranității și al integrității teritoriale a Republicii Filipine. Al doilea enumeră cele treisprezece zone ale autonomiei: Basilan, Sultan Kudarat, Sulu, Lanao del Norte, Tawi-Tawi, Lanao del Sur, Zamboanga del Sur, Davao del Sur, Zamboanga del Norte, South Cotabato, North Cotabato, Palawan și Maguindanao.

Al treilea punct lasă politica externă în competența guvernului central, iar apărarea națională în sarcina autorității centrale, cu mențiunea că aranjamentele pentru integrarea forțelor Frontului în Forțele Armate ale Filipinelor urmează să fie discutate ulterior. În zonele autonomiei, musulmanii au dreptul de a-și înființa propriile instanțe care aplică legea islamică; ei sunt reprezentați în toate instanțele, inclusiv în Curtea Supremă, la recomandarea autorităților autonomiei și a Curții, prin decrete prezidențiale de numire.

Autoritățile autonomiei au dreptul de a înființa școli, colegii și universități, relația cu sistemul general de învățământ urmând să fie discutat ulterior. Musulmanii își au propriul sistem administrativ, iar autoritățile autonomiei propriul sistem economic și financiar, fiecare în raport cu sistemul central, de asemenea de discutat ulterior. Ele au drept de reprezentare și de participare în guvernul central și în celelalte organe ale statului, numărul și modalitățile urmând să fie stabilite ulterior.

Se înființează Forțe speciale de securitate regională în zona autonomiei, relația cu forțele centrale urmând să fie fixat ulterior. O Adunare legislativă, aleasă prin vot direct, și un Consiliu executiv, numit de Adunare, se formează prin decret al președintelui Republicii. Minele și resursele minerale rămân în competența guvernului central, o cotă rezonabilă din venituri fiind rezervată zonelor autonomiei.

Un Comitet mixt, alcătuit din reprezentanți ai guvernului central și ai Frontului, se întrunește la Tripoli între 5 februarie și cel târziu 3 martie 1977, ca să studieze în detaliu punctele lăsate în discuție. Încetarea focului se declară imediat după semnare și capătă efect cel târziu la 20 ianuarie 1977; un Comitet comun, cu ajutorul Organizației Conferinței Islamice prin Comisia ministerială cvadripartită, supraveghează încetarea focului, amnistia deplină în zonele autonomiei, eliberarea deținuților politici legați de evenimentele din sud, întoarcerea refugiaților și libertatea de mișcare și de întrunire.

O reuniune comună la Jeddah, în prima săptămână a lunii martie 1977, urmează să parafeze cele încheiate de Comitetul mixt. Acordul final privind înființarea autonomiei urmează să fie semnat la Manila, între guvern, Front și Conferința Islamică. Imediat după semnarea de la Manila, un guvern provizoriu, numit de președintele Filipinelor, pregătește alegerile pentru Adunarea legislativă și administrează zonele până la formarea unui guvern de către Adunarea aleasă. Guvernul Filipinelor se angajează să parcurgă toate procedurile constituționale necesare pentru punerea în aplicare a întregului acord. Al patrulea punct prevede că acordul intră în vigoare de la data semnării. Textul nu este Acordul de la Tripoli din 2006 și nici Acordul cuprinzător privind Bangsamoro din 2014.

Imagine: Castelul Roșu, Tripoli; Mohamed Tailamun, 23 decembrie 2022; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: 1976 Tripoli Agreement. Textul tratatului: Acordul de la Tripoli, 23 decembrie 1976.