La 19 ianuarie 1981, Guvernul Republicii Algeriene Democratice și Populare a emis Declarația generală și Declarația privind soluționarea pretențiilor, pe baza aderărilor formale primite de la Iran și de la Statele Unite. Nu e un tratat bilateral clasic cu formulă DONE: Algeria, cerută ca intermediar în criza iscată din deținerea a 52 de cetățeni americani în Iran, declară angajamente interdependente, în cadrul celor patru puncte din rezoluția Adunării consultative islamice din 2 noiembrie 1980. Wikipedia situează negocierile la Villa Montfeld, reședința ambasadorului american la Alger; negociator-șef american: Warren Christopher; mediator algerian: ministrul de externe Mohammed Benyahia. Tribunalul de pretenții Iran–Statele Unite publică textele ca documente constitutive.

Principiul general A: Statele Unite restabilesc, pe cât posibil, poziția financiară a Iranului la cea de dinainte de 14 noiembrie 1979 și asigură mobilitatea activelor iraniene aflate în jurisdicția lor. Principiul B: ambele părți urmăresc încetarea litigiilor dintre fiecare guvern și naționalii celuilalt, prin arbitraj obligatoriu; Statele Unite convin să înceteze procedurile din instanțele americane, să anuleze sechestrele și hotărârile obținute acolo și să interzică noi acțiuni pe acele pretenții.

Punctul I: Statele Unite se angajează să nu intervină, direct sau indirect, politic sau militar, în treburile interne ale Iranului. Punctele II–III: o bancă centrală convenită, sub instrucțiunile Algeriei și ale Băncii Centrale a Algeriei, ține escrow-ul; transferul către Iran urmează certificării algeriene că cei 52 de cetățeni au părăsit în siguranță Iranul. Până la certificare, oricare parte poate denunța angajamentele cu preaviz de 72 de ore. Aurul și activele iraniene de la Federal Reserve Bank of New York, depozitele din sucursalele externe și interne ale băncilor americane și celelalte active financiare intră în același mecanism, fără a fi inventariate aici ca listă de conturi.

Un cont de garanție purtător de dobândă, alimentat din jumătate din încasările prevăzute, urmează să atingă un miliard de dolari, apoi un sold minim de 500 de milioane, exclusiv pentru plata hotărârilor contra Iranului. La certificarea algeriană, Statele Unite revocă sancțiunile comerciale îndreptate împotriva Iranului din 4 noiembrie 1979 și retrag pretențiile pendinte la Curtea Internațională de Justiție legate de ocuparea ambasadei, fără a descrie aici evenimentele ca ghid. Punctul IV: înghețarea bunurilor fostului șah și ale rudelor apropiate pârâte în litigii americane aduse de Iran; instanțele americane sunt înștiințate că imunitatea suverană și doctrina actului de stat nu trebuie să barreze acele pretenții.

Declarația privind soluționarea pretențiilor înființează Tribunalul de pretenții Iran–Statele Unite: nouă membri (sau un multiplu de trei), câte o treime numită de fiecare guvern, a treia treime aleasă de aceștia, cu președinte din această treime; sediul la Haga; regulile UNCITRAL, dacă părțile sau tribunalul nu le modifică. Competență: pretenții ale naționalilor, reconvenționale din același raport, pretenții oficiale din contracte de bunuri și servicii, plus interpretarea Declarației generale. Hotărârile sunt definitive și executorii. Acordul produce efecte când Algeria a primit de la ambele state notificarea de aderare.

„Undertakings” detaliază eliberarea celor 52 de cetățeni când Banca Centrală a Algeriei confirmă depozitul în escrow. Acordul de escrow, dintre Statele Unite, Federal Reserve Bank of New York, Bank Markazi și Banque Centrale d'Algérie, poartă data de 20 ianuarie — instrument distinct, a doua zi. Gazdele au părăsit Iranul după certificarea algeriană.

Villa Montfeld, Alger, reședința ambasadorului Statelor Unite, locul unde Wikipedia plasează negocierile. Wikimedia Commons, licență liberă.

Pentru context: Algiers Accords (1981). Textul: Declaration of the Government of the Democratic and Popular Republic of Algeria (General Declaration).