La 18 martie 1962, la Évian-les-Bains, guvernul Republicii Franceze și Frontul de Eliberare Națională (F.L.N.) încheie convorbirile începute pe 7 martie. Semnează Louis Joxe, ministru de stat însărcinat cu afacerile algeriene, și Krim Belkacem, pentru delegația algeriană. Textul oficial nu se intitulează tratat: sunt declarațiile guvernamentale din 19 martie 1962, publicate în Journal officiel a doua zi. Se încheie un acord de încetare a focului. Operațiunile militare și lupta armată încetează pe tot teritoriul algerian la 19 martie 1962, la ora 12.

Capitolul I al declarației generale: consultarea de autodeterminare îi întreabă pe alegători dacă vor ca Algeria să fie independentă și, în acest caz, dacă vor ca Franța și Algeria să coopereze în condițiile declarațiilor. Votul, pe întregul teritoriu algerian, în cincisprezece departamente; rezultatele se totalizează și se proclamă pentru tot teritoriul. Până la autodeterminare: un Executiv provizoriu și un Tribunal al ordinii publice; Republica este reprezentată de un înalt comisar, depozitar al puterilor, îndeosebi apărare, securitate și menținerea ordinii în ultimă instanță. Instituțiile, în special Executivul, se instalează de la intrarea în vigoare a încetării focului. F.L.N. este considerat formațiune politică legală. Internății din Franța și din Algeria sunt eliberați în cel mult douăzeci de zile de la încetarea focului. Amnistia se proclamă imediat; deținuții sunt eliberați. Refugiații din străinătate se pot întoarce; comisii în Maroc și Tunisia înlesnesc întoarcerea. Scrutinul: minimum trei luni, maximum șase luni de la instalarea Executivului.

Capitolul II: dacă se adoptă independența și cooperarea, conținutul declarațiilor leagă statul algerian. Statul algerian își exercită suveranitatea deplină, înăuntru și în afară, inclusiv apărarea națională și afacerile străine; își dă instituțiile și alege regimul; subscrie fără rezervă Declarația universală a drepturilor omului; instituțiile, pe principii democratice și pe egalitatea drepturilor politice, fără discriminare de rasă, origine sau religie; aplică garanțiile recunoscute cetățenilor de statut civil francez. Nimeni nu este urmărit pentru opinii exprimate înainte de scrutin, nici pentru fapte dinaintea proclamării încetării focului. Niciun algerian nu poate fi silit să părăsească teritoriul, nici împiedicat să iasă. Cetățenii francezi de statut civil de drept comun, cu rezidență prevăzută, beneficiază, de plin drept, trei ani de la autodeterminare, de drepturi civice algeriene, fără a le exercita simultan pe cele franceze; apoi, naționalitate algeriană prin înscriere pe liste sau, în lipsă, convenție de stabilire. Drepturile de proprietate sunt respectate; nicio deposedare fără despăgubire echitabilă, fixată în prealabil.

Cooperarea: Algeria garantează interesele Franței și drepturile dobândite; Franța acordă asistență tehnică și culturală și un ajutor financiar privilegiat, trei ani, reînnoibil, la un nivel echivalent programelor în curs. Algeria face parte din zona francului, cu monedă și disponibilități proprii în valută; libertate de transferuri, compatibilă cu dezvoltarea ei. În departamentele Oasis și Saoura: organism tehnic paritar de cooperare sahariană; titlurile miniere le eliberează statul algerian, în deplină suveranitate; drepturile din codul petrolier saharian, preferință la oferte egale pentru societățile franceze, plată în franci francezi a hidrocarburilor sahariene până la nevoile de aprovizionare ale Franței și ale zonei francului.

Capitolul III, dacă se adoptă independența și cooperarea: forțele franceze, reduse treptat de la încetarea focului, se retrag de la frontierele Algeriei la îndeplinirea autodeterminării; efectivele, la 80.000 de oameni în douăsprezece luni de la acea dată; repatrierea, la expirarea unui al doilea termen de douăzeci și patru de luni; instalațiile militare se evacuează pe măsură. Algeria concesionează Franței, cu chirie, folosirea bazei aero-navale de la Mers-el-Kébir cincisprezece ani de la autodeterminare, reînnoibil prin acord; Franța recunoaște caracterul algerian al teritoriului bazei. Se acordă și folosirea unor aerodromuri, terenuri, situri și instalații militare. Capitolul IV: diferențele, prin mijloace pașnice, conciliere sau arbitraj; în lipsă de acord, fiecare stat poate sesiza direct Curtea Internațională de Justiție.

Capitolul V: de la anunțul oficial prevăzut la articolul 27 din regulamentul autodeterminării, se întocmesc actele corespunzătoare rezultatelor. Dacă se adoptă independența și cooperarea, Franța recunoaște imediat independența Algeriei; transferurile de competență se fac îndată; regulile declarației generale și ale declarațiilor anexate intră în vigoare odată. Executivul provizoriu organizează, în trei săptămâni, alegeri pentru Adunarea națională algeriană, căreia îi predă puterile.

Recueilul tratatelor Națiunilor Unite, volumul 507, numărul 7395, înregistrează, pe 24 august 1964, schimbul de scrisori de la Paris și Rocher Noir din 3 iulie 1962, care constituie acordul, împreună cu declarațiile adoptate la 19 martie 1962, la încheierea convorbirilor. Nu este proclamarea independenței din 3 iulie 1962 și nu este referendumul francez din 8 aprilie 1962, prin care alegătorii au aprobat aceleași declarații guvernamentale.

Imagine: Charles-Albert Besson, hartă Évian-les-Bains și Lacul Léman, ghid de secol XIX, domeniu public, Bibliothèque nationale de France / Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Évian Accords. Textul tratatului: UNTS vol. 507, nr. 7395: declarațiile adoptate la 19 martie 1962, la încheierea convorbirilor de la Évian.