Napoleon a evadat de pe Elba în februarie 1815, a intrat în Paris pe 20 martie și a redeschis cele O sută de zile. După Waterloo, a abdicat din nou pe 22 iunie. Ludovic al XVIII-lea, care fugise, a reluat tronul pe 8 iulie. Primul tratat de la Paris, din 30 mai 1814, fusese negociat de Talleyrand în două luni. Al doilea a cerut cinci luni de discuții amare. Învingătorii de la Waterloo — britanicii și prusacii — au dominat; austriecii, rușii și francezii au stat în umbră. Statul-major prusac, susținut de Blücher, cerea Alsacia, Lorena, Saarland, Luxemburg și Savoia, plus 1,2 miliarde de franci. Castlereagh, preocupat să nu-i înstrăineze pe francezi de Bourbonii restaurați, a ținut tratatul doar moderat mai aspru decât cel din 1814.

Tratatul definitiv dintre Franța și fiecare dintre cele patru puteri ale Coaliției a șaptea — Austria, Marea Britanie, Prusia și Rusia — a fost semnat la 20 noiembrie 1815, la Paris, în franceză, cu stipulații identice. Pentru Marea Britanie au semnat Robert Stewart, vicontele Castlereagh, și ducele de Wellington; pentru Franța, Armand-Emmanuel du Plessis, ducele de Richelieu. În aceeași zi au fost semnate convențiile asupra indemnizației pecuniare, a liniei militare, a creanțelor private, articolul adițional asupra comerțului cu sclavi, actul de neutralitate a Elveției și reînnoirea Alianței Cvadruple.

Frontierele revin la cele din 1790, cu modificări: Franța păstrează Comtatul Venaissin, Montbéliard și Mulhouse, dar pierde fâșii la nord, fostul ducat de Bouillon (anexat în 1795), Landau, exclava Saarlouis (franceză din 1697) și șase comune din Pays de Gex, cedate cantonului Geneva ca să-l lege de restul Elveției. Tratatul din 30 mai 1814 și Actul final de la Viena din 9 iunie 1815 sunt confirmate, în ce nu e modificat aici. Preambulul respinge „sistemul revoluționar reprodus în Franța” și vrea consolidarea autorității regale și a Cartei constituționale.

Indemnizația pecuniară e de 700 de milioane de franci, de plătit în cinci ani, de la 1 decembrie 1815, în porțiuni zilnice, cu 15 obligațiuni de 46⅔ milioane, prima scadentă pe 31 martie 1816. Un fond de dobândă de 7 milioane pe un capital de 140 de milioane, înscris în Grand Livre, garantează restanțele. Austria, Rusia, Marea Britanie și Prusia primesc câte 100 de milioane; statele germane, Țările de Jos și Sardinia își împart alte 100 de milioane după numărul de oameni; 50 de milioane sunt gratificație armatelor lui Wellington și Blücher; 137,5 milioane merg la fortărețe împotriva Franței. Costul total, cu dobânzi și întreținerea ocupației, s-a apropiat de 1,7 miliarde.

Ocuparea temporară, pe linia Pas-de-Calais–Nord–Ardennes–Meuse–Moselle–Rinul Inferior și Superior, nu depășește 150.000 de oameni, sub comanda lui Wellington, pe cheltuiala Franței, maximum cinci ani, cu posibilitatea de a se încheia după trei, dacă suveranii aliați, de comun acord cu regele, constată că motivele au încetat. Evacuarea a venit în 1818, la Congresul de la Aix-la-Chapelle. Suveranitatea lui Ludovic al XVIII-lea nu e prejudiciată.

Articolul adițional reafirmă Declarația puterilor din 8 februarie 1815 asupra abolirii comerțului cu sclavi (Actul XV al Vienei) și cere măsuri „pentru abolirea întreagă și definitivă a unui comerț atât de odios”. Alianța Cvadruplă, semnată tot pe 20 noiembrie, introduce congresul de timp de pace „pentru menținerea păcii în Europa”. Prinții și orașele libere sunt invitați să acceadă: tratatul devine parte a dreptului public european, cu excepția Imperiului Otoman.

Surse: Treaty of Paris (1815); Wikisource, Treaty of Paris (1815).