După Amiens, ofensiva celor 100 de zile a împins armata germană înapoi la linia Hindenburg. Meuse–Argonne și canalul Saint-Quentin au deschis o menghină. Salonicul a scos Bulgaria pe 29 septembrie; Mudros și Vittorio Veneto au tăiat Imperiul Otoman și Austro-Ungaria. La Spa, pe 29 septembrie, Ludendorff a cerut un armistițiu imediat și acceptarea celor Paisprezece Puncte, ca vina să cadă pe partidele parlamentare. Pe 3 octombrie, prințul Max de Baden a devenit cancelar. Wilson a cerut retragerea din teritoriile ocupate, oprirea submarinelor și, pe 23 octombrie, abdicarea Kaiserului. Revoluția marinarilor de la Wilhelmshaven, proclamarea republicii pe 9 noiembrie și predarea cancelariei lui Friedrich Ebert au deschis calea delegației civile.

Armistițiul de la Compiègne a fost semnat la 11 noiembrie 1918, la ora 5 dimineața, ora Franței, în vagonul personal al mareșalului Ferdinand Foch, pe o linie moartă din pădurea de lângă Compiègne. A intrat în vigoare la 11 dimineața, ora Parisului. Pentru Antantă au semnat Foch și amiralul Rosslyn Wemyss; pentru Germania, Matthias Erzberger, contele Alfred von Oberndorff, generalul Detlof von Winterfeldt și căpitanul Ernst Vanselow. Delegația germană, condusă de Erzberger, a trecut frontul pe 8 noiembrie; i s-au dat 72 de ore. Foch a apărut de două ori: să întrebe ce vor și să vadă semnăturile. Ebert a ordonat semnarea pe 10 noiembrie, după un mesaj al lui Hindenburg.

Cele 35 de articole, prezentate pe 8 noiembrie, sunt punitive. Articolul 1 oprește operațiunile pe uscat și în aer la șase ore de la semnare. Articolul 2 cere evacuarea Belgiei, Franței, Alsaciei-Lorena și Luxemburgului în 14 zile; trupele rămase devin prizonieri. Articolul 4 predă 5.000 de tunuri, 25.000 de mitraliere, 3.000 de minenwerfer și 1.700 de avioane. Articolul 5 golește malul stâng al Rinului; Mainz, Koblenz și Köln, cu capete de pod de 30 de kilometri pe malul drept, sunt ocupate; o zonă neutră de 10 kilometri se întinde până în Elveția. Termenul total: 31 de zile. Întreținerea trupelor de ocupație cade în sarcina Germaniei.

Articolul 7 predă 5.000 de locomotive, 150.000 de vagoane și 5.000 de camioane. Articolul 10 eliberează, fără reciprocitate, prizonierii aliați; prizonierii germani așteaptă preliminariile păcii. Articolele 12–15 retrag trupele germane din Austro-Ungaria, România, Turcia și, când Aliații hotărăsc, din Rusia, la frontierele din 1 august 1914, și renunță la Brest-Litovsk și București. Articolul 17 evacuează Africa de Est. Articolul 19 cere reparații, restituirea depozitului Băncii Naționale a Belgiei și a aurului rusesc și românesc.

La mare, articolul 22 predă toate submarinele în 14 zile. Articolul 23 internează șase crucișătoare de luptă, zece cuirasate, opt crucișătoare ușoare și 50 de distrugătoare. Articolul 26 menține blocusul, cu o clauză de aprovizionare „în măsura recunoscută necesară”. Articolul 34 dă armistițiului 30 de zile, prelungibile, cu o comisie internațională permanentă. Semnăturile: Foch, Wemyss, Erzberger, Oberndorff, Winterfeldt, von Salow.

Armistițiul a fost prelungit de trei ori, până la ratificarea păcii la 16:15 pe 10 ianuarie 1920. Versailles, semnat pe 28 iunie 1919, a preluat ocuparea Renaniei. În Germania, Înaltul Comandament a împins vina pe socialiștii din Berlin — sămânța „loviturii de pumnal” care a urmărit Republica de la Weimar. În pădurea de la Compiègne, același vagon a fost readus în 1940, când Hitler a impus armistițiul Franței.

Surse: Armistice of 11 November 1918; FirstWorldWar.com, Allied Armistice Terms, 11 November 1918.