Frontul din Macedonia a cedat în septembrie 1918: ofensiva lui Franchet d’Espèrey a scos Bulgaria prin Armistițiul de la Salonic. Constantinopolul a rămas fără scutul terestru din Balcani. Talaat Pașa, întors din Berlin și Sofia, a înțeles că războiul nu mai poate fi câștigat. Pe 13 octombrie, cabinetul său a demisionat; Ahmed Izzet Pașa l-a înlocuit și l-a trimis pe generalul britanic captiv Charles Townshend să ceară termeni. Enver ținuse optimismul artificial, cu câștiguri în Caucaz după Brest-Litovsk, în timp ce Damascul cădea în octombrie.

Armistițiul de la Mudros a fost semnat la 30 octombrie 1918, la bordul cuirasatului HMS Agamemnon, în rada Moudros de pe Lemnos. Pentru Poartă a semnat ministrul Marinei Rauf Orbay; pentru Aliați, amiralul Somerset Arthur Gough-Calthorpe, comandantul flotei britanice din Mediterana. A intrat în vigoare la amiaza zilei următoare. Negocierile începuseră duminică 27 octombrie. Viceamiralul francez Jean Amet a fost ținut departe: cabinetul britanic a interpretat termenii alianței ca dreptul de a negocia singur. Clemenceau a protestat; Lloyd George a replicat cu precedentul Salonicului, negociat de francezi.

Britannica rezumă clauzele: garnizoanele rămase din Hijaz, Yemen, Siria, Mesopotamia, Tripolitania și Cirenaica se predau; Aliații ocupă strâmtorile Dardanelelor și Bosforului, Batum și sistemul de tuneluri din Taurus; pot ocupa, „în caz de dezordine”, cele șase vilayete armene din Anatolia și orice punct strategic dacă securitatea aliată e amenințată. Armata otomană, aviația și marina sunt demobilizate. Porturile, căile ferate și punctele strategice stau la dispoziția Aliaților. În Caucaz, trupele se retrag la granițele ruso-otomane de dinainte de război.

Delegația britanică avea 24 de cereri, dar Londra îi permisese să cedeze pe toate în afară de ocuparea forturilor de la Dardanele și liberul pasaj prin Bosfor — cheia către Marea Neagră și frontul românesc. Otomanii credeau războiul pierdut și au acceptat aproape neschimbat proiectul inițial. Nici o parte nu știa cât de elastică era cealaltă. Clauza vagă a ocupării „în caz de dezordine” a deschis calea unei predări de facto. Opiniei publice otomane i s-au prezentat termeni mai blânzi decât erau; deziluzia a alimentat mai târziu mișcarea națională.

A urmat ocuparea Istanbulului și partajarea de facto a Anatoliei, cu incursiuni italiene și grecești în numele „restabilirii ordinii”. Tratatul de la Sèvres, semnat pe 10 august 1920, a impus condiții aspre; Parlamentul otoman, ostil, a fost dizolvat de Aliați pe 11 aprilie 1920. La 23 aprilie, Marea Adunare Națională de la Ankara, condusă de Mustafa Kemal, a devenit guvernul de facto. Războiul de independență a ținut până în 1923. Armistițiul de la Mudros a fost înlocuit de Tratatul de la Lausanne, semnat pe 24 iulie 1923.

Masa pe care s-a semnat se află azi pe HMS Belfast, la London Bridge, fără acces public. Tabela de pe Agamemnon a închis teatrul din Orientul Mijlociu al Marelui Război, dar a deschis disputa asupra moștenirii otomane — de la Siria, Palestina și Arabia, rămase pe harta de la Sèvres, până la statul turc delimitat la Lausanne.

Surse: Armistice of Mudros; Encyclopaedia Britannica, Armistice of Mudros.