Războiul de la Granada, început în 1482, a găsit Emiratul Nasrid zdrobit de lupta dintre Boabdil (Muhammad al XII-lea) și tatăl și unchiul său. Ferdinand și Isabella au luat Málaga și Baza. În primăvara lui 1491, asediul a închis un oraș plin de refugiați, aproape de foamete. Capitulațiile s-au negociat în secret, luni de zile, ca să evite o revoltă a locuitorilor care nu erau gata să cedeze.

Tratatul de la Granada a fost semnat și ratificat la 25 noiembrie 1491, între Boabdil, sultanul Granadei, și Ferdinand al II-lea și Isabella I, regi ai Castiliei, Leónului, Aragonului și Siciliei. Provision-ul regal, contrasemnat de secretarul Hernando de Zafra la realul din Vega Granadei, poartă data de 28 noiembrie. În patruzeci de zile, regele maur, alcaizii, alfaquiii, cadîii și obștea predau Alhambra, Alhizán și celelalte fortărețe, turnuri și porți. Intrarea trupelor se face pe Bib Lacha sau Bibnest, nu pe străzi. Cu o zi înainte, Jucef Aben Comixa și 500 de ostatici din familiile de frunte stau zece zile la dispoziția Majestăților, până se ocupă cetățile. Apoi fiul lui Boabdil și ostaticii sunt înapoiați, afară de cei deveniți creștini.

Majestățile și prințul don Juan îi primesc pe Boabdil și pe locuitorii Granadei, Albaicínului, Alpujarra și locurilor cuprinse în acord ca vasali naturali, în casele și averile lor, „atunci și în tot timpul și pentru totdeauna”. Rămân în legea lor: moscheile, turnurile, muezinii și habicele nu se ating. Judecata se face după șaria, cu cadîii; litigiile mixte, de un alcalde creștin și un cadî maur. Nu poartă semne pe haine, ca evreii. Trei ani sunt scutiți de pechos pe case; plătesc doar zeciuiala de august și toamnă și zeciuiala vitelor. Armele și caii rămân, în afara tunurilor, predare scurtă.

Cine vrea să treacă în Berberia vinde sau lasă bunurile pe mână de terți și e transportat fără taxă, în zece nave groase, șaptezeci de zile, apoi trei ani fără taxă de transport, apoi cu un ducat pe cap. Evreii născuți în Granada care n-au fost creștini trebuie să treacă în Berberia în trei ani de la 8 decembrie. Nici un creștin nu urcă zidul dintre Alcazaba și Albaicín ca să vadă casele maure. Nici un evreu nu are comandă asupra maurilor. Nimeni nu e judecat pentru fapta altuia. Captivii creștini din Granada se predau; captivii mauri din Andaluzia sunt eliberați în cinci luni, cei din Castilia în opt. Apa izvoarelor și a acequiilor rămâne neschimbată.

Alhambra a fost predată la începutul lui ianuarie 1492, după termenul de patruzeci de zile. La început, un consiliu municipal mixt a funcționat; arhiepiscopul Hernando de Talavera a predicat „cu rațiune catolică”. Cardinalul Francisco Jiménez de Cisneros, venit în 1499, a trimis nobilii necooperanți la închisoare până acceptau convertirea. Pe 18 decembrie 1499 a scris papei Alexandru al VI-lea că trei mii s-au convertit într-o zi. În aceeași lună, Albaicín s-a revoltat; Talavera și Tendilla au negociat, Cisneros a obținut de la regi o iertare colectivă condiționată de botez. Orașul a devenit nominal creștin, iar capitulațiile s-au desfăcut.

Predarea Granadei a închis ultimul emirat din al-Andalus. Pictura lui Francisco Pradilla y Ortiz, din 1882, îl arată pe Boabdil predând cheile lui Ferdinand și Isabelei, pe câmpia din Vega. Textul din 1491 rămâne, totuși, un contract de vasalitate cu garanții de lege, cult și proprietate — încălcat în mai puțin de un deceniu.

Surse: Treaty of Granada (1491); Wikisource, Tratado de Granada.