Pe 5 noiembrie 1992, la Strasbourg, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare a fost deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Textele în engleză și franceză sunt egal autentice. Depozitarul este secretarul general. Nu este Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale și nu este Convenția europeană a drepturilor omului.

Articolul 1: „limbi regionale sau minoritare” înseamnă limbile folosite tradițional pe un teritoriu al statului de către cetățeni care formează un grup numeric inferior restului populației și diferite de limba sau limbile oficiale; sunt excluse dialectele limbii oficiale și limbile migranților. „Teritoriul” este aria în care limba este modul de expresie al unui număr de persoane care justifică măsurile din cartă. „Limbile neteritoriale” sunt folosite tradițional de cetățeni, dar nu pot fi legate de o arie anume.

Articolul 2: Partea II se aplică tuturor limbilor regionale sau minoritare care corespund articolului 1. Pentru fiecare limbă indicată la ratificare, potrivit articolului 3, partea se angajează la cel puțin 35 de paragrafe sau alineate din Partea III, dintre care cel puțin trei din articolul 8, trei din articolul 12 și câte unul din articolele 9, 10, 11 și 13. Articolul 3: instrumentul de ratificare numește limbile, inclusiv o limbă oficială mai puțin răspândită. Articolul 4: carta nu restrânge drepturile din Convenția europeană a drepturilor omului și nu afectează regimuri mai favorabile. Articolul 5: nimic nu autorizează acte contrare Cartei ONU sau suveranității și integrității teritoriale.

Articolul 7, Partea II: recunoașterea limbilor ca expresie a bogăției culturale; respectarea ariei geografice, astfel încât diviziunile administrative să nu împiedice promovarea; acțiune hotărâtă de salvgardare; înlesnirea folosirii vorbite și scrise, publice și private; legături între grupuri; învățământ și studiu; cercetare; schimburi transnaționale; interzicerea distincțiilor nejustificate menite să descurajeze limba; înțelegere reciprocă. Alineatul 5 aplică aceste principii, mutatis mutandis, limbilor neteritoriale. Partea III, articolele 8–14, oferă opțiuni pentru învățământ, justiție, administrație, presă, cultură, viață economică și schimburi transfrontaliere.

Articolul 15: primul raport în anul de la intrarea în vigoare pentru partea respectivă, apoi la trei ani; rapoartele sunt publice. Articolul 16: un comitet de experți le examinează și propune Comitetului de miniștri recomandări; secretarul general raportează din doi în doi ani Adunării parlamentare. Articolul 17: un expert pentru fiecare parte, numit de Comitetul de miniștri pentru șase ani, reeligibil. Articolul 18: ratificare, acceptare sau aprobare, depusă la secretarul general. Articolul 19: intră în vigoare în prima zi a lunii de după trei luni de la al cincilea stat membru. A intrat în vigoare la 1 martie 1998 (STE nr. 148). Articolul 21: rezerve numai la articolul 7 alineatele 2–5.

Carta nu definește o listă europeană de limbi și nu deschide o cale de plângere individuală în fața Curții de la Strasbourg. Nu este un tratat al Uniunii Europene. Ratificarea sau neratificarea ulterioară de către un stat anume, inclusiv blocajul constituțional francez, nu face parte din clauzele din 1992.

Imagine: Palatul Europei, Strasbourg, locul deschiderii spre semnare; Consiliul Europei; CC BY 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: European Charter for Regional or Minority Languages. Textul tratatului: Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Strasbourg, 5 noiembrie 1992 (STE nr. 148).