Pe 7 noiembrie 1991, la Salzburg, Germania, Franța, Italia, Liechtenstein, Austria, Elveția și Comunitatea Economică Europeană au semnat Convenția privind protecția Alpilor. Un original, în germană, franceză, italiană și slovenă, texte deopotrivă autentice, depus în Arhiva de Stat a Austriei; depozitarul este Republica Austria. Nu este Convenția carpatică din 2003 și nu este un tratat al Uniunii Europene.

Preambulul: Alpii sunt un teritoriu natural continuu în inima Europei, loc de viață și de economie pentru populația autohtonă și important pentru regiunile din afara lanțului, inclusiv ca rute de transport; presiunile omului amenință funcțiile ecologice, iar daunele sunt adesea ireparabile. Părțile vor să împace interesele economice cu cerințele ecologice, urmând prima Conferință alpină a miniștrilor mediului de la Berchtesgaden, 9–11 octombrie 1989.

Articolul 1: convenția acoperă regiunea alpină descrisă în anexă; o parte poate extinde aplicarea la alte porțiuni ale teritoriului național prin declarație către depozitar. Articolul 2: părțile urmează o politică cuprinzătoare de conservare și protecție, pe principiile prevenirii, „poluatorul plătește” și cooperării. Douăsprezece domenii, de la populație și cultură până la deșeuri, inclusiv amenajarea teritoriului, aer, sol, ape, natură, agricultură de munte, păduri, turism, transport și energie. Detaliile se stabilesc prin protocoale.

Articolul 3: cercetare comună și monitorizare sistematică. Articolul 4: schimb de informații juridice, științifice, economice și tehnice; informarea publicului; obligația de informare rămâne supusă secretului prevăzut de dreptul intern. Articolul 5: Conferința părților contractante (Conferința Alpină) se întrunește de regulă o dată la doi ani, cu președinție rotativă; prima reuniune în cel mult un an de la intrarea în vigoare. Observatori: ONU, Consiliul Europei, țări europene, asociații transfrontaliere alpine și, cu admitere, organizații neguvernamentale.

Articolul 6–7: conferința adoptă amendamente, protocoale, regulamentul, decizii financiare și grupuri de lucru; regula este unanimitatea, cu majoritate de trei pătrimi pentru unele funcții. Comunitatea Economică Europeană votează, în domeniile sale, cu un număr de voturi egal cu cel al statelor membre care sunt părți, și nu votează acolo unde votează acestea. Articolul 8: Comitetul permanent, organ executiv. Articolul 9: conferința poate decide în unanimitate să înființeze un secretariat permanent. Articolul 11: un protocol intră în vigoare după cel puțin trei ratificări.

Articolul 12: convenția este deschisă spre semnare de la data semnării, la depozitar; intră în vigoare la trei luni după ce trei state și-au exprimat consimțământul. Articolul 13: denunțare cu efect după șase luni. Intrarea în vigoare: 6 martie 1995, după Austria, Liechtenstein și Germania. Slovenia a semnat pe 29 martie 1993, Monaco pe 20 decembrie 1994. Secretariatul permanent de la Innsbruck (2003) este o decizie ulterioară pe temeiul articolului 9, nu un birou din 1991. Protocoalele (amenajare, turism, transport și celelalte) sunt instrumente separate.

Imagine: Residenz, Salzburg, locul semnării; Andrew Bossi, 7 iulie 2007; CC BY-SA 2.5, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Alpine Convention. Textul tratatului: Convenția privind protecția Alpilor (Convenția Alpină), Salzburg, 7 noiembrie 1991.