Regina Victoria și președintele Republicii Franceze au vrut să închidă disputa asupra teritoriilor ocupate sau pretinse la nord de Sierra Leone, pe țărmul de vest al Africii. Convenția s-a semnat la Paris, la 28 iunie 1882. Plenipotențiar britanic: Richard Bickerton Pemell, viconte Lyons, ambasador extraordinar pe lângă guvernul francez. Plenipotențiar francez: Louis Charles de Saulces de Freycinet, ministru de externe. Depline puteri, găsite în formă bună.

Articolul I: linia de demarcație trece între bazinele râurilor Scarcies (în textul englez Searcies) și Mellicourie (Mellakore). Poziția exactă o stabilesc pe loc comisari numiți după articolul VII. Linia trebuie totuși trasată astfel încât Marea Britanie să aibă controlul deplin al râurilor Scarcies, iar Franța controlul deplin al Mellicourie.

Punctul și factoria de la Mahela, cu comunicația de apă alăturată, revin națiunii căreia ancheta le găsește necesare pentru controlul Scarcies sau al Mellicourie. Dacă comunicația de la Mahela se deschide și în Mellicourie, și în Scarcies, linia pornește de pe coastă din mijlocul cursului care se varsă în mare la Mahela: Britaniei îi rămâne comunicația cu Scarcies, Franței cea cu Mellicourie.

Articolul II: insula Yelboyah și toate insulele pretinse sau deținute de Marea Britanie la sud de linie, până la limita de sud a coloniei Sierra Leone, sunt recunoscute britanice. Insula Matacong și toate insulele pretinse sau deținute de Franța la nord de linie, până la Rio Nunez, sunt recunoscute franceze. Excepție: Insulele de Los rămân britanice. Hertslet notează cedarea lor de către șefii țării Bago la 6 iulie 1818 și cedarea ulterioară către Franța, prin articolul VI al convenției din 8 aprilie 1904.

Articolul III: regina se angajează să nu țină teritoriu și să nu exercite, nici să încurajeze, influență politică britanică între linia din articolul I și Rio Nunez; drepturile Franței pe firul Rio Nunez sau la nord de râu nu sunt atinse. Articolul IV: președintele Republicii se angajează la același abținere între linie și limita de nord a Republicii Liberia.

Articolul V: supușii britanici în posesiunile franceze de pe țărmul de vest al Africii și cetățenii francezi în posesiunile britanice de acolo primesc tratament egal la protecția vieții și a bunurilor. Articolul VI: dreptul de a deține proprietate imobiliară se acordă cetățenilor francezi în posesiunile britanice ca străinilor în Regatul Unit, și supușilor britanici în posesiunile franceze ca străinilor în Franța. Articolul VII: câte doi comisari de fiecare parte; se întâlnesc la Sierra Leone ca să înceapă lucrul în șase luni de la schimbul ratificărilor, sau mai devreme. Dezacordurile se trimit celor două guverne.

Articolul VIII: convenția se ratifică; ratificările se schimbă la Paris cât mai curând. Semnături: Lyons și C. de Freycinet. Hertslet consemnează că nu a fost ratificată formal, dar ambele puteri au primit-o ca aranjament obligatoriu; textul a apărut în Journal officiel la 28 martie 1883. Camera Deputaților franceză a refuzat ratificarea. Delimitarea pe teren prevăzută în 1882 nu s-a dus la capăt.

Aranjamentul de la Paris din 10 august 1889 a reluat și a prelungit linia, până la paralela 10 și meridianul 13 vest de Paris. Au urmat înțelegerile din 26 iunie 1891, 21 ianuarie 1895, procesele-verbale de demarcare din 1896, notele din 1898, 1904, 1911. Nu e convenția din 8 aprilie 1904, care cedează Insulele de Los, și nu e aranjamentul din 1889. Coperta e crochiul din 1882 al Mellacorée, Scarcies și Rokelle, harta de coastă a disputei.

Surse: Anglo-French Convention of 1882; Hertslet, The Map of Africa by Treaty, vol. II, nr. 224 (Paris, 28 June 1882).