La Peking, Japonia și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste încheie la 20 ianuarie 1925 Convenția cuprinzând regulile de bază ale relațiilor dintre ele. Pentru împăratul Japoniei semnează Kenkichi Yoshizawa, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar pe lângă Republica Chineză; pentru Comitetul Executiv Central al Uniunii, Lev Mihailovici Karakhan, ambasador pe lângă Republica Chineză. Actul este făcut în dublu exemplar, în limba engleză, ambele texte autentice. În aceeași zi sunt semnate și Protocolul A, Protocolul B, o declarație, un schimb de note, o notă anexată și protocolul de semnare.

Articolul I prevede că, de la intrarea în vigoare, se stabilesc relații diplomatice și consulare. Articolul II lasă în vigoare Tratatul de la Portsmouth; celelalte tratate, convenții și acorduri încheiate între Japonia și Rusia înainte de Revoluția din octombrie urmează să fie reexaminate la o conferință ulterioară și pot fi revizuite sau abrogate după împrejurări. În declarația semnată odată cu convenția, Karakhan precizează că recunoașterea valabilității Tratatului de la Portsmouth nu înseamnă că guvernul Uniunii își asumă, împreună cu fostul guvern țarist, răspunderea politică pentru încheierea lui.

Articolul III cere, de la intrarea în vigoare, revizuirea Convenției privind pescuitul, ținând seama de schimbările de împrejurări; până la convenția revizuită, Uniunea menține practica de arendare a loturilor de pescuit către supuși japonezi. Articolul IV cere încheierea unui tratat de comerț și navigație; până atunci, raporturile se conduc după libertatea de a intra, călători și locui, protecția vieții și a bunurilor, dreptul de proprietate privată și libertatea de a se ocupa cu comerțul, navigația și industriile, pe bază de reciprocitate, și clauza națiunii celei mai favorizate, fără măsuri discriminatorii de interdicție, restricție sau impunere. Pot urma aranjamente speciale de comerț și navigație.

Articolul V afirmă intenția de a trăi în pace și prietenie, de a respecta dreptul fiecărui stat de a-și rândui viața în propria jurisdicție și de a opri persoanele din serviciul guvernamental și organizațiile ajutate financiar de a săvârși acte, deschise sau tăinuite, care ar pune în pericol ordinea și securitatea pe teritoriile celeilalte părți. Nicio parte nu îngăduie, pe teritoriile aflate sub jurisdicția sa, organizații sau grupuri care pretind a fi guvernul vreunei părți din teritoriile celeilalte, nici supuși străini care desfășoară activitate politică pentru astfel de grupuri.

Articolul VI arată că, ținând seama de nevoile Japoniei în materie de resurse naturale, guvernul Uniunii este dispus să acorde supușilor, societăților și asociațiilor japoneze concesiuni pentru exploatarea mineralelor, pădurilor și altor resurse pe toate teritoriile Uniunii. Articolul VII cere ratificarea; fiecare parte o comunică celeilalte, cât mai degrabă, prin reprezentantul său diplomatic de la Peking, iar convenția intră în vigoare la data celei de-a doua comunicări. Schimbul formal al ratificărilor are loc tot la Peking, de îndată ce este cu putință.

Protocolul A, semnat odată cu convenția, cere predarea bunurilor ambasadelor și consulatelor aflate pe teritoriul celeilalte părți, cu o rezervă privind terenul fostului guvern rus de la Tokyo. Datoriile din împrumuturi publice și bonuri de trezorerie ale fostelor guvernări ruse, precum și celelalte pretenții, sunt rezervate unor negocieri ulterioare, fără ca japonezii să fie puși, în condiții egale, într-o situație mai puțin favorabilă decât orice altă țară. Trupele japoneze din nordul Sahalinului se retrag de îndată ce clima o îngăduie, iar districtele evacuate sunt restituite de îndată în deplină suveranitate autorităților Uniunii; detaliile se stabilesc la Alexandrovsk între comandantul armatei de ocupație și reprezentanții Uniunii. Părțile declară că nu există alianță militară sau acord secret cu o terță parte care să atingă suveranitatea, drepturile teritoriale sau siguranța națională a celeilalte. Protocolul se socotește ratificat odată cu convenția.

Protocolul B fixează principiile contractelor de concesiune care urmează după evacuarea completă a nordului Sahalinului: jumătate din suprafața fiecărui zăcământ petrolifer menționat în memorandumul japonez, împărțită în pătrate de 15 până la 40 de deciatine, de regulă nealăturate, inclusiv sondele deja lucrate; prospectare pe coasta de est pe o mie de verste pătrate; cărbune pe coasta de vest și în districtul Doue; durată de patruzeci până la cincizeci de ani; redevență de 5 până la 8 la sută din producția brută de cărbune și de 5 până la 15 la sută din cea de petrol, până la 45 la sută la o sondă eruptivă; scutiri vamale și protecție. Schimbul de note îngăduie continuarea lucrărilor japoneze de petrol și cărbune până la contracte, fără export sau vânzare a producției. Nota anexată cuprinde regretele Uniunii pentru incidentul de la Nikolaievsk. Convenția nu este un tratat de pace care să închidă un război.

Imagine: legația japoneză din Peking; Bain News Service, circa 1915, domeniul public, Library of Congress / Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: Soviet-Japanese Basic Convention. Textul tratatului: Convention Embodying Basic Rules of the Relations between Japan and the Union of Soviet Socialist Republics, Wikisource.