Criza financiară din 1875 l-a silit pe chedivul Ismail să vândă acțiunile egiptene ale Companiei Canalului Suez Marii Britanii. În 1879, marile puteri l-au înlocuit cu fiul său, Tewfik. Revolta naționalistă a lui Ahmad Urabi (1881) a dat Londrei pretextul intervenției: după războiul anglo-egiptean din 1882, trupele britanice au controlat fizic Egiptul și canalul. Franța, al cărei capital deținea încă majoritatea acțiunilor, a cerut internaționalizarea. Compromisul a fost un tratat de neutralizare.

Convenția privind libera navigație pe Canalul maritim Suez a fost semnată la 29 octombrie 1888, la Constantinopol, de Marea Britanie, Imperiul German, Austro-Ungaria, Spania, Franța, Italia, Țările de Jos, Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Khedivatul Egiptului, pe al cărui teritoriu trecea canalul și căruia urmau să revină acțiunile la expirarea concesiunii de 99 de ani, nu a fost invitat la negocieri și nu a semnat. Textul fusese redactat pe 2 martie. Depozitar a fost Poarta. Limba originală: franceza.

Articolul I declară canalul „mereu liber și deschis, în timp de război ca și în timp de pace, oricărui vas de comerț sau de război, fără deosebire de pavilion” și interzice blocada. Articolul IV interzice orice act de ostilitate în canal și în porturile de acces, chiar dacă Imperiul Otoman e beligerant: navele de război nu se reaprovizionează decât strict necesar, staționarea la Port Said și în rada Suezului nu depășește 24 de ore, iar între plecarea a două vase beligerante trebuie să treacă o zi. Articolul V interzice debarcarea de trupe, cu o excepție de 1.000 de oameni în caz de obstacol accidental.

Articolul VII interzice staționarea de nave de război pe apele canalului, inclusiv Timsah și Lacurile Amare; la Port Said și Suez, cel mult două vase pe putere, drept pe care beligeranții nu îl exercită. Articolul VIII însărcinează agenții puterilor semnatare din Egipt să vegheze aplicarea, cu o întrunire anuală sub un comisar otoman. Articolul X lasă sultanului și chedivului dreptul de a lua măsuri „pentru apărarea Egiptului și menținerea ordinii publice” — formulă în tensiune cu articolul I. Articolul XIV precizează că angajamentele nu sunt limitate de durata concesiunii Companiei universale.

Delegații britanici au depus o rezervă generală: dispozițiile nu se aplică cât timp sunt incompatibile cu „starea tranzitorie și excepțională” a ocupației. Franța a notat că, astfel, convenția rămâne o „declarație academică”, tehnic inoperantă. Rezerva a fost ridicată abia prin Entente Cordiale; convenția a intrat în vigoare pe 8 aprilie 1904, iar comisia de supraveghere din articolul VIII a fost ținută în suspensie. În 1914, după detronarea lui Abbas Hilmi II, Londra a închis canalul Puterilor Centrale. În al Doilea Război Mondial, articolul X a justificat închiderea navelor Axei; după 1948, Cairo l-a invocat împotriva navelor israeliene.

Prezența militară britanică a durat până în 1956, când guvernul egiptean a naționalizat Compania. Războaiele ulterioare cu Israelul au blocat canalul perioade lungi: închiderea din 5 iunie 1967 a ținut până la redeschiderea din 10 iunie 1975. Astăzi, Autoritatea Canalului Suez deține și întreține calea navigabilă; Forța multinatională de observatori supraveghează termenii păcii. Conform regulilor de navigație, Egiptul nu poate interzice un pavilion cu care nu se află în război.

Surse: Convention of Constantinople; Suez Canal Authority, Constantinople Convention.