Sultanul Abdülmecid I a cerut sprijinul Marilor Puteri după înfrângerea otomană de la Nezib (24 iunie 1839), după defecțiunea flotei la Alexandria și după ocuparea Siriei de către Ibrahim Pașa. Convenția pentru pacificarea Levantului s-a semnat la Londra, la 15 iulie 1840, între Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Austriac, Prusia și Rusia, pe de o parte, și Înalta Poartă, pe de altă parte. Plenipotențiari, după schimbul de depline puteri: vicontele Palmerston; baronul Philipp von Neumann; Heinrich von Bülow; Philipp von Brunnow; Chekib Effendi. Franța nu e parte. Textul oficial e reprodus în traducere engleză în FRUS 1879, documentul 518.

Preambulul invocă nota colectivă a reprezentanților celor patru curți la Constantinopol, din 27 iulie 1839, integritatea Imperiului Otoman, independența tronului și încetarea vărsării de sânge în Siria. Articolul 1: sultanul s-a înțeles cu cele patru majestăți asupra condițiilor destinate lui Muhammad Ali, Pașa Egiptului, consemnate în actul separat anexat; cele patru curți se angajează să acționeze de comun acord ca el să le accepte, fiecare cu mijloacele de care dispune.

Articolul 2: dacă pașa refuză aranjamentul, comunicat de sultan cu concursul aliaților, aceștia iau, la cererea sultanului, măsuri concertate. Marea Britanie și Austria, invitate să întrerupă comunicația maritimă dintre Egipt și Siria și să oprească trimiterea de trupe, cai, arme, muniții și provizii de război, dau imediat ordine comandanților forțelor navale din Mediterana. Comandanții de escadră dau, în numele alianței, sprijin supușilor sultanului care rămân fideli.

Articolul 3: dacă Muhammad Ali, după refuz, îndreaptă forțele de uscat și de mare spre Constantinopol, părțile, la cererea sultanului către reprezentanții lor, acceptă, dacă e cazul, apărarea tronului printr-o operațiune comună: Bosforul, Dardanelele și capitala sub protecție împotriva oricărei agresiuni. Forțele rămân cât timp sultanul le cere; se retrag simultan, în Marea Neagră și în Mediterana. Articolul 4: această cooperare e măsură excepțională, la cererea expresă a sultanului, numai pentru apărarea lui. Nu derogă de la vechea regulă otomană: nicio navă de război străină în strâmtori cât timp Poarta e în pace. Sultanul o menține; cele patru majestăți o respectă. Articolul 5: ratificare; schimbul instrumentelor la Londra în două luni sau mai devreme.

Actul separat, cu aceeași forță ca și convenția, e oferta sultanului. I: administrația pașalâcului Egiptului pentru Muhammad Ali și descendenții săi pe linie directă; pe durata vieții, cu titlul de pașă de Acre și comanda fortăreței Sfântul Ioan de Acre, sudul Siriei, de la Ras-el-Nakurah pe Mediterana, la gura pârâului Seisaban, țărmul de vest al lacului Tiberiada, malul drept al Iordanului, țărmul de vest al Mării Moarte, apoi în linie dreaptă spre Marea Roșie, extremitatea de nord a Golfului Akaba, țărmul de vest al acestuia și țărmul de est al Golfului Suez până la Suez. Condiție: acceptare în zece zile de la comunicare la Alexandria și ordine imediate de retragere din Arabia și din orașele sfinte, din Candia (Creta), din districtul Adana și din tot teritoriul otoman în afara Egiptului și a pașalâcului de Acre astfel delimitat.

II: dacă nu acceptă în zece zile, sultanul retrage oferta pe viață a Acrei; rămâne Egiptul ereditar, de acceptat în următoarele zece zile, adică douăzeci de la comunicare, cu ordine de retragere în limitele și porturile pașalâcului Egiptului. III: tributul anual e proporțional cu teritoriul. IV: în ambele alternative, înainte de expirarea termenului, predă flota turcă, cu echipaje și armament, persoanei turce autorizate; comandanții escadrelor aliate asistă. Cheltuielile de întreținere a flotei la Alexandria nu se scad din tribut. V: tratatele și legile Imperiului Otoman se aplică Egiptului și Acrei ca oricărei alte părți a imperiului; veniturile se strâng în numele sultanului, ca delegat al lui. VI: forțele de uscat și de mare ale pașei fac parte din forțele Imperiului Otoman. VII: ratificare odată cu convenția.

Comunicarea s-a făcut la Alexandria la 19 august 1840. Muhammad Ali a respins condițiile la 28 august; după al doilea termen, consulii au întocmit un proces-verbal de refuz. La 11 septembrie Poarta l-a declarat decăzut. Escadrele britanică și austriacă au bombardat Beirutul și Acrea. Convenția Napier–Boghos Yusuf Bey, semnată la Alexandria la 27 noiembrie 1840, nu e convenția de la Londra: Napier a lucrat fără instrucțiuni; amiralul Stopford a dezaprobat-o la 2 decembrie. Puterile au susținut totuși restabilirea ereditară a Egiptului. Firmanul sultanului din februarie 1841 a dat Egiptul ereditar, fără Siria; Nubia, Darfur, Kordofan și Sennar fără succesiune ereditară. Nu e Convenția strâmtorilor din 13 iulie 1841, unde intră și Franța. Coperta e bombardamentul Acrei de către flota aliată, 3 noiembrie 1840.

Surse: Convention of London (1840); Convention of 15 July 1840, FRUS 1879, No. 518.