La 26 octombrie 1961, la Roma, s-a încheiat Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, un singur exemplar în engleză, franceză și spaniolă, deopotrivă autentice; texte oficiale și în germană, italiană și portugheză. Depozitar: Secretarul General al ONU. Nu e Convenția de la Berna din 1886, nici Convenția de la Geneva asupra fonogramelor din 1971, nici WPPT din 1996. Conferința diplomatică, 10–26 octombrie, convocată de OIM, UNESCO și Uniunea de la Berna (BIRPI), la invitația Italiei. Articolul 1: protecția nu atinge dreptul de autor asupra operelor literare și artistice.

Articolul 3: interpreți — actori, cântăreți, muzicieni, dansatori și alții care execută opere literare ori artistice; fonogramă — fixare exclusiv sonoră; producător — cine fixează întâia oară sunetele; radiodifuziune — transmisie fără fir pentru public. Articolul 2: tratament național, ținut de minimele convenției. Articolele 4–6: puncte de legătură — locul prestației, al fixării, al publicării, sediul organismului și emițătorul; publicare simultană în 30 de zile. Statele pot exclude, prin notificare la ONU, criteriul publicării sau al fixării.

Articolul 7: interpreții pot împiedica, fără consimțământ, radiodifuziunea și comunicarea publică a prestației în direct, fixarea ei și reproducerea fixării dacă originalul n-a fost consimțit ori e folosit în alt scop. Articolul 8: reprezentarea când sunt mai mulți. Articolul 9: se poate întinde protecția la artiști de varieteu și circ. Articolul 10: producătorul autorizează sau interzice reproducerea directă ori indirectă. Articolul 11: formalitățile se socotesc îndeplinite dacă exemplarele poartă semnul (P) și anul primei publicări. Articolul 12: la folosirea unei fonograme comerciale în radiodifuziune sau comunicare publică, o singură remunerație echitabilă, către interpreți, producători sau amândoi. Articolul 13: organismele de radiodifuziune — retransmitere, fixare, reproducere, comunicare publică a televiziunii în locuri cu taxă de intrare.

Articolul 14: cel puțin douăzeci de ani de la sfârșitul anului fixării, al prestației neîncorporate sau al emisiunii. Articolul 15: excepții — uz privat, scurte extrase la evenimente curente, fixare efemeră de către organismul de radiodifuziune, învățământ și cercetare; aceleași feluri de limite ca la dreptul de autor, fără licențe obligatorii incompatibile cu convenția. Articolul 16: rezerve la articolul 12 și la articolul 13(d). Articolul 19: odată consimțită încorporarea într-o fixare vizuală sau audiovizuală, articolul 7 nu se mai aplică. Fără retroactivitate; se pot da drepturi mai largi prin înțelegeri speciale.

Articolul 23: deschisă semnării până la 30 iunie 1962, pentru statele invitate la conferință, părți la Convenția universală asupra dreptului de autor sau membre ale Uniunii de la Berna. Articolul 25: intră în vigoare la trei luni după al șaselea instrument; a intrat la 18 mai 1964 (496 UNTS 43). Denunțare după cinci ani de la vigoare pentru acel stat, cu efect la douăsprezece luni. Litigii nerezolvate, la CIJ, dacă nu se convine altfel. Comitet interguvernamental OIM–UNESCO–BIRPI. Printre semnatarii zilei: Italia, Franța, Germania, Argentina, Brazilia, Mexic. România a aderat abia pe 22 iulie 1998.

Palazzo dei Congressi, EUR, Roma. Fațadă recentă, nu sala conferinței din 1961. Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0.

Pentru context: Rome Convention for the Protection of Performers, Producers of Phonograms and Broadcasting Organisations. Textul: International Convention (Rome, 26 October 1961).