La 20 octombrie 2000, în Salone dei Cinquecento din Palazzo Vecchio de la Florența, Convenția europeană a peisajului (STE nr. 176) a fost deschisă spre semnare de către statele membre ale Consiliului Europei. Textul fusese adoptat de Comitetul Miniștrilor la Strasbourg pe 19 iulie același an. Instrumentul, numit și Convenția de la Florența, este primul tratat internațional consacrat exclusiv peisajului, în engleză și franceză, depus la Secretarul General al Consiliului Europei.

În aceeași zi au semnat optsprezece state membre: Belgia, Bulgaria, Croația, Danemarca, Finlanda, Franța, Italia, Lituania, Luxemburg, Malta, Norvegia, Portugalia, Republica Moldova, România, San Marino, Spania, Elveția și Turcia. Articolul 13 rezervă semnarea membrilor Consiliului; ratificarea, acceptarea sau aprobarea se depun la Secretarul General. România a semnat atunci și a ratificat la 7 noiembrie 2002.

Articolul 1 definește peisajul ca o parte de teritoriu, percepție a populațiilor, al cărei caracter rezultă din acțiunea și interacțiunea factorilor naturali și/sau umani. Protecția înseamnă conservarea trăsăturilor semnificative; gestiunea, întreținerea care orientează schimbările; amenajarea, o acțiune prospectivă de punere în valoare, restabilire sau creare. Articolul 3 are ca scopuri protecția, gestiunea și amenajarea, plus cooperarea europeană.

Articolul 2 acoperă tot teritoriul părților: zone naturale, rurale, urbane și periurbane; uscat, ape interioare și zone marine; peisaje remarcabile, cotidiene și degradate. Nu este un catalog de situri de elită. Articolul 15 permite totuși ca o parte să precizeze teritoriul de aplicare; Danemarca a folosit această clauză pentru Groenlanda.

Articolul 5 cere recunoașterea juridică a peisajului ca element al cadrului de viață și al identității, politici de protecție, gestiune și amenajare, proceduri de participare a publicului și a autorităților locale și regionale, plus integrarea peisajului în urbanism, agricultură, mediu, cultură și economie. Articolul 4 lasă punerea în aplicare la împărțirea internă a competențelor, cu principiul subsidiarității și Carta europeană a autonomiei locale.

Articolul 6 impune conștientizare, formare, identificare și evaluare pe tot teritoriul, obiective de calitate a peisajului după consultare publică, apoi instrumente de punere în aplicare. Articolele 7–9 organizează asistența, schimbul de informații și programele comune, inclusiv peisajele transfrontaliere. Articolul 11 instituie Premiul peisajului al Consiliului Europei, pentru autorități locale, grupări transfrontaliere sau organizații neguvernamentale.

Articolul 13 prevede intrarea în vigoare în prima zi a lunii care urmează după trei luni de la al zecelea consimțământ al unui stat membru. Convenția a intrat în vigoare la 1 martie 2004. Articolul 14 permite, după acea dată, invitarea Comunității Europene și a unor state europene nemembre. Nu înlocuiește Convenția UNESCO din 1972 privind patrimoniul mondial, care vizează bunuri de valoare universală excepțională; aici domeniul este tot teritoriul, inclusiv peisajul cotidian. Protocolul de modificare CETS nr. 219, deschis la 1 august 2016, este un instrument ulterior.

Imagine: Salone dei Cinquecento, Palazzo Vecchio, Florența, sala semnării; Eusebius, 2010; CC BY 3.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: European Landscape Convention. Textul tratatului: Convenția europeană a peisajului, Florența, 20 octombrie 2000 (STE nr. 176).