La Washington, pe 7 iulie 1911, au semnat Convenția dintre Statele Unite, Marea Britanie, Rusia și Japonia pentru conservarea și protecția focilor cu blană: Charles Nagel, secretar al Comerțului și Muncii, și Chandler P. Anderson, consilier al Departamentului de Stat, pentru SUA; James Bryce, ambasador, și Joseph Pope, subsecretar de stat al Canadei pentru afaceri externe, pentru Marea Britanie; baronul Yasuya Uchida, ambasador, și Hitoshi Dauké, director al biroului de pescuit, pentru Japonia; Pierre Botkine, trimis extraordinar, și baronul Boris Nolde, de la Externe, pentru Rusia. Originalul este în engleză, în patru exemplare. Taft, George al V-lea, împăratul Japoniei și țarul nu au iscălit.

Convenția din 1911 nu este Convenția interimară din 9 februarie 1957, nici Fur Seal Act din 1966, nici Marine Mammal Protection Act din 1972, nici tratatul bilateral americano-britanic din 7 februarie 1911, pe care articolul XV îl înlocuiește unde se contrazic. Are 17 articole.

Articolul I: se interzice vânătoarea pelagică de foci în Pacificul de Nord, la nord de paralela 30, inclusiv mările Bering, Kamceatka, Ohotsk și Japonia; nava sau persoana poate fi reținută, judecată doar de propria națiune. Articolul II: porturile nu se folosesc pentru operațiuni pelagice. Articolul III: pieile din zona protejată, din speciile Callorhinus alascanus, ursinus și kurilensis, nu se importă decât dacă sunt luate cu autorizația puterii care ține locurile de reproducere și sunt marcate oficial. Articolul IV: indienii, ainu, aleuții și alți aborigeni de pe țărm, în canoe cu cel mult cinci oameni, fără arme de foc, fără contract de predare a pieilor, sunt exceptați. Articolul V: vidrele de mare, dincolo de trei mile de țărm, nu se urmăresc.

Articolul IX: vânătoarea pelagică înseamnă uciderea, capturarea sau urmărirea focilor cu blană pe mare. Articolul X: din pieile luate de SUA pe Insulele Pribilof, 15% brute, număr și valoare, către Canada și 15% către Japonia; SUA poate opri vânătoarea. Articolul XI: SUA plătește 200.000 de dolari Marii Britanii și 200.000 Japoniei la intrarea în vigoare, avans pe piei; minimum 1.000 de piei pe an fiecăreia, sau 10.000 de dolari dacă vânătoarea este oprită, în afară de hrana nativilor; dacă turma scade sub 100.000, se poate opri fără plată. Articolul XII: Rusia, pe Insulele Comandor, 15% Canadei și 15% Japoniei. Articolul XIII: Japonia, pe Insula Robben, 10% SUA, Canadei și Rusiei. Articolul XIV: dacă o turmă se așază pe țărm britanic, 10% celor trei.

Articolul XVI: convenția intră în vigoare pe 15 decembrie 1911, ține 15 ani, apoi până la denunțare cu 12 luni; conferință la cererea oricărei părți. Articolul XVII: ratificări schimbate la Washington. Schimbul a fost pe 12 decembrie 1911; Taft a proclamat pe 14 decembrie.

Convenția din 1911 nu este convenția din 1957, nici monumentul de pe Pribilof din 2011.

Imagine: colonie de foci cu blană (Callorhinus ursinus) pe Insula Tuleny (Robben), 7 februarie 2008; Wldland, CC BY 2.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9. Insula este menționată în articolul XIII.

Sursă consultată: North Pacific Fur Seal Convention of 1911. Textul tratatului: FRUS 1911: Convention for the Preservation and Protection of Fur Seals, Washington, 7 iulie 1911.