La 6 decembrie 1951, la Roma, a fost încheiată Convenția internațională pentru protecția vegetațiilor, într-un singur exemplar, în engleză, franceză și spaniolă, egal autentice, depusă în arhivele FAO. Conferința FAO (sesiunea a șasea) a aprobat-o prin Rezoluția 85/51. Articolul XII: deschisă spre semnare tuturor guvernelor până la 1 mai 1952; instrumentele de ratificare la Directorul general FAO. Articolul XIV: forța între primele trei guverne semnatare care ratifică. Forța: 3 aprilie 1952, între Ceylon, Spania și Chile. FAO a înregistrat-o la ONU la 29 noiembrie 1952 (UNTS I-1963, vol. 150). Nu e textul revizuit din 1979 (forță 4 aprilie 1991) și nici cel din 1997 (forță 2 octombrie 2005).

Preambulul: cooperare internațională pentru controlul dăunătorilor și bolilor plantelor și produselor vegetale și prevenirea introducerii și răspândirii peste frontiere. Articolul I: măsuri legislative, tehnice și administrative, plus acorduri suplimentare după articolul III; fiecare guvern răspunde de îndeplinire pe teritoriile sale. Articolul II: „plante” = plante vii și părți, inclusiv semințe când e nevoie de supraveghere la import sau de certificat fitosanitar; „produse vegetale” = material nemanufacturat și măcinat de origine vegetală. Poate fi extins la depozite, containere, mijloace de transport, ambalaje și sol. Referință particulară la dăunători și boli de importanță pentru comerțul internațional.

Articolul IV: organizație oficială de protecție a plantelor, cât mai curând și după puteri: inspecția culturilor, a transporturilor internaționale, dezinfestare, certificate fitosanitare, informare internă, cercetare. Descrierea organizației, la Directorul general FAO. Articolul V: certificate emise doar de ofițeri tehnic calificați și autorizați; materialul de plantare sau înmulțire după modelul din anexă, fără alterări sau ștersături. Articolul VI: autoritate deplină de a reglementa, interzice, inspecta, trata, distruge sau refuza intrarea; măsurile doar din considerații fitosanitare; publicare și notificare către celelalte servicii și FAO; puncte de intrare alese ca să nu împiedice inutil comerțul; inspecție promptă, ținând seama de perisabilitate. Tranzitul e exceptat, în afara protecției propriilor plante.

Articolul VII: cooperare, inclusiv un serviciu mondial de raportare prin FAO. Articolul VIII: organizații regionale de protecție a plantelor. Articolul IX: diferend, comitet de experți numit de Directorul general; recomandările nu sunt obligatorii, ci bază de reexaminare; cheltuielile, egale. Articolul X: între părți, convenția înlocuiește Convenția internațională privind Phylloxera vastatrix din 3 noiembrie 1881, convenția adițională de la Berna din 15 aprilie 1889 și Convenția internațională pentru protecția plantelor semnată la Roma la 16 aprilie 1929. Articolul XIII: amendamente prin Conferința FAO; forță la 30 de zile după acceptarea a două treimi; obligații noi, doar pentru cine acceptă. Articolul XV: denunțare cu efect după un an.

Palazzo FAO, Roma, lângă Circul Maxim. Depozitarul convenției, nu sala de semnare. Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0 it.

Pentru context: International Plant Protection Convention. Textul: UNTS, International Plant Protection Convention.