La Dublin, după zece zile de conferință diplomatică, 107 state au adoptat Convenția privind munițiile cu dispersie, la 30 mai 2008. Procesul de la Oslo începuse în februarie 2007, după ce forumul de la Geneva nu a avansat; declarația din capitala norvegiană a cerut un instrument juridic până în 2008. Au urmat Lima, Viena și Wellington. Războiul din Liban din 2006 a dat impuls: ONU a estimat că până la 40% din submunițiile israeliene nu au explodat la impact.

Articolul 1: fiecare stat parte se angajează să nu folosească, să nu dezvolte, să nu producă, să nu achiziționeze, să nu stocheze, să nu păstreze și să nu transfere, direct sau indirect, muniții cu dispersie, nici să asiste, încurajeze sau determine pe cineva să facă asta, niciodată, în nicio împrejurare. Același regim, mutatis mutandis, pentru bombletele explozive lansate din dispozitive fixate pe aeronave. Convenția nu se aplică minelor.

Articolul 2: muniție convențională concepută să disperseze submuniții explozive, fiecare sub 20 de kilograme. Nu sunt interzise rachetele de fum, chaff-ul, apărarea aeriană, efectele electronice, nici sistemele cu mai puțin de zece submuniții, fiecare peste patru kilograme, cu țintire individuală, autodistrugere electronică și autodezactivare. Depozitarul: secretarul general al ONU. Textele în arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă sunt egal autentice.

Articolul 3: stocurile, distruse cât mai curând, cel târziu în opt ani de la intrarea în vigoare pentru acel stat, cu prelungiri de până la patru ani. Articolul 4: remnanturile din zone contaminate, curățate în zece ani. Articolul 5: asistență victimelor, inclusiv îngrijire medicală, reabilitare, sprijin psihologic și incluziune socială și economică. Un număr limitat de piese poate rămâne pentru antrenament la detectare și distrugere.

Articolul 15: deschisă spre semnare la Oslo, pe 3 decembrie 2008, apoi la New York până la intrarea în vigoare. Articolul 17: prima zi a lunii a șasea după depunerea celui de-al treizecilea instrument de ratificare; a treizecea ratificare a venit în februarie 2010, deci 1 august 2010. Articolul 21: cooperarea militară cu state neparte rămâne permisă; nu autoriză însă folosirea, stocarea sau cererea expresă a acestor muniții când alegerea e în controlul exclusiv al statului parte. Gordon Brown a anunțat, la Dublin, retragerea stocurilor britanice. China, Rusia, Statele Unite, India, Israel, Pakistan și Brazilia s-au opus.

Nu e Tratatul de la Ottawa din 1997, despre minele antipersonal. Coperta e o echipă de deminare NPA în sudul Libanului; fotografia demonstrației de la conferința din mai e prea mică pentru cadru.

Surse: Convention on Cluster Munitions; Convention on Cluster Munitions (as adopted, Dublin, 30 May 2008).