Pe 23 noiembrie 1972, la Paris, au fost semnate cele două exemplare autentice ale Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, de președintele celei de-a șaptesprezecea sesiuni a Conferinței generale UNESCO, Toru Hagiwara, și de directorul general René Maheu. Conferința, întrunită între 17 octombrie și 21 noiembrie, adoptase textul la 16 noiembrie. Nu este Convenția de la Haga din 1954 și nu este Convenția din 1970 privind circulația ilicită a bunurilor culturale.

Articolele 1 și 2 definesc patrimoniul cultural (monumente, ansambluri, situri) și patrimoniul natural (formațiuni, habitate, situri naturale) de valoare universală excepțională. Articolul 3: fiecare stat parte identifică și delimitează bunurile de pe teritoriul său. Articolul 4: datoria de a identifica, proteja, conserva, prezenta și transmite generațiilor viitoare aceste bunuri revine în primul rând statului pe al cărui teritoriu se află.

Articolul 6: fără a aduce atingere suveranității și drepturilor de proprietate din legislația națională, statele recunosc că acest patrimoniu constituie un patrimoniu mondial pentru a cărui protecție comunitatea internațională are datoria să coopereze; se angajează să nu ia măsuri deliberate care ar putea deteriora, direct sau indirect, patrimoniul de pe teritoriul altor state părți. Articolul 8 înființează, în cadrul UNESCO, Comitetul Patrimoniului Mondial: 15 state părți, apoi 21 după ce convenția produce efecte pentru cel puțin 40 de state; ICCROM, ICOMOS și UICN participă cu rol consultativ.

Articolul 11: fiecare stat transmite, pe cât posibil, un inventar al bunurilor potrivite pentru Listă; Comitetul ține „Lista patrimoniului mondial”, actualizată cel puțin o dată la doi ani, și, când împrejurările o cer, „Lista patrimoniului mondial în pericol”. Includerea cere consimțământul statului interesat. Articolul 15 înființează Fondul patrimoniului mondial, constituit ca fond fiduciar. Articolul 16: contribuții la fiecare doi ani, procent uniform, care nu depășește 1 la sută din contribuția la bugetul ordinar al UNESCO; un stat poate declara, la depunere, că nu este legat de această obligație.

Articolul 30: originalele au aceeași autoritate în arabă, engleză, franceză, rusă și spaniolă. Articolele 31–32: ratificare sau acceptare de către statele membre UNESCO; aderare pentru statele nemembre invitate de Conferința generală; depozitar este directorul general. Articolul 33: produce efecte la trei luni după depunerea celui de-al douăzecilea instrument, deci la 17 decembrie 1975, și, pentru fiecare stat ulterior, la trei luni după propria depunere. Articolul 35: denunțare cu efect după douăsprezece luni. Cele două exemplare autentice se depun în arhiva UNESCO; copii certificate conforme se trimit statelor vizate și Organizației Națiunilor Unite.

Nu este Convenția din 2003 privind patrimoniul cultural imaterial și nu este prima înscriere pe Listă, din 1978.

Imagine: Sediul UNESCO, Place de Fontenoy, Paris, depozitarul convenției; Chabe01, 11 mai 2021; CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons. Decupată la 16:9.

Sursă consultată: World Heritage Convention. Textul tratatului: Convenția privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, Paris, 23 noiembrie 1972.